Preotul Beloiu – 47 de ani la altarul Bisericii din Poiana Sărată

Preotul Ioan Beloiu – protopop al Ptotopopiatului ”Poienii Sărății”

Ioan (Ioniţă) Beloiu (născut 1819) îşi începe slujirea la biserica din Şcheii Braşovului, unde timp de 3 ani, între 1838-1841, este cântăreţ; un alt an slujeşte la biserica din cetatea Braşovului, până în 1842; apoi, timp de 6 luni, urmează şcoala candidaţilor la preoţie, până în mai 1843; în 1845 îl regăsim ca şi cântăreţ la Biserica din Breţcu, după ce în 1844 se căsătorise cu Reveica Popp, fata protopopului Petru Popp din Breţcu. În 9/21 septembrie 1849, Petru Popp cere Episcopului Şaguna aprobarea trecerii cantorului Beloiu la treapta diaconiei, cerere aprobată în condiţiile lipsei acute de slujitori în comitatul Trei Scaunelor.

După 2 ani, în 1882, protopopul unicat Ioan Beloiu ni se relevă ca un personaj deosebit de interesant în relatarea unui excursionist de la Slănic Moldova^[1] care, în plină vară, lângă pasul Oituzului se trezeşte în satul care-l impresionează în mod deosebit: aşezat în mijlocul unei poieni, înconjurat de munţi, cu 1300 de locuitori, toţi români, „afară de vreo treideci de Unguri, impiegaţi de la vamă”, cu „case bine zidite, curate, încăpătoare, încât ar putea foarte bine sta în mijlocul unui târg, cum e Bacăul sau Romanul”, drum curat şi bătucit (ca-n palmă”). Nici un locuitor nu plătea mai mult de doi galbeni pe an, nici la stat, nici la comună, avea profesor care mergea la cursuri de „reciclare”, după ce absolvise 7 clase gimnaziale şi vreo două pedagogice; avea şi leafă de 250 fl. pe an, casă şi lemne, cu mulţi elevi, de la care mai primea 120 fl. pe an. Dumineca toţi ţăranii merg la biserică (nu la crâşmă). „Cea mai interesantă şi mai originală figură din sat este aceea a părintelui Ioan Băloiu, care ţine loc de protopop pentru toată regiunea; el e cunoscut mai bine sub numele familiar de părintele Ioniţă. Casa lui, model de gospodărie, este situată în faţa bisericei şi este cea mai primitoare din câte am întâlnit vreodată. Orice călător din România, care voieşte să vadă Poiana Sărată, trage la părintele Ioniţă ca la el acasă. Masa părintelui e a tuturor; vinul părintelui, e vinul tuturor. Întru cât privesce vinul mai cu seamă, n-avem decât să aducem laude părintelui Ioniţă, care înţelege şi stimează tot ce-i vechiu românesc; un Odobesci al seu de la 1851, ar fi demn şi de un Mitropolit. Părintele însuşi, un bătrân de vreo şase-deci şi cinci de ani (avea 63 de ani – n.n.), cu o frumoasă barbă albă, verde încă şi hazliu, e omul cel mai simpatic din lume (…). Lasă că are o cultură deosebită, care cu greu s-ar putea întâlni la preoţii de dincoace” ştie totul despre România, cât şi despre Ungaria” (…) Pe masa lui vezi ziare româneşti, ungureşti, nemţeşti” dovedindu-se şi un bun vorbitor („ştie să-şi spună cuvântul”). Se declarase „Prieten şi admirator al lui Şaguna, inamic al politicii de pasivitate (…) pe lângă un om blând, deştept, învăţat, un mare patriot!”

^[1] Telegraful Român, 1882, p. 541-542.

Preotul Beloiu (stânga) alături de Regele Carol I și guvernul său în 1891, la Slănic Mpldova

Procesiune de înmormântare oficiată de Pr. Beloiu; procesiunea coboară dinspre podul Brizăii și intră la dreapta, pe poarta bisericii; data fotografiei este anterioară anului 1895