3.Contraofensiva germană şi austro-ungară
5. Jurnalul căp. Gheorghiu Aurel
6. Jurnalul de front al Lt. Neculai Costăchescu
Dinspre Transilvania, depresiunea Oltului era apărată în vara lui 1916 de Divizia 61 Infanterie (general-maior Grallert) cu 2 brigăzi, dintre care Brig. 19 – col. Szabo în legătură cu trupele din Div. 71 apăra intrarea Uz-Oituz, iar Brig. 16 munte – col. Beratzky ocupa munţii Gurghiului.
Pe data de 15/28 August 1916, ordinea de bataie pentru Divizia a 8-a care opera in Valea Oituzului (comandant: general Ioan Pătraşcu) făcând parte din Corpul 4 Armată (comandant: general Constantin Prezan) era urmatoarea:
| Un escadron cavalerie | ||
| Regimentul 8 Vanatori | ||
| Brigada 15 Inf formata din: | Reg. 13 Inf. "Stefan cel Mare" Iasi | Regimentul VII Rahova nr. 25 Inf. Vaslui |
| Brigada 16 Inf formata din: | Regimentul VIII "Dragos" nr.29 Inf. | Regimentul "Alex.cel Bun"37 Inf. |
| Brigada 38 Inf formata din: | Regimentul 53 Inf. | Regimentul 65 Inf. |
| Batalionul Militii Putna si Batalionul Militii Bacau | ||
| Brigada 8 Artilerie formata din: | Reg. 12 Art. | Reg. 17 Art. |
| O baterie 63 mm Munte si 3 baterii de 53 mm |
Unităţile care au participat efectiv la luptele din august 1916 au fost Reg. 8 Vânători, Reg. 13 si 25 Inf., si Reg. 12 Artilerie. Divizia dispunea de 24 de batalioane şi 30 de mitraliere. Regimentul de vânători era compus din două batalioane şi o companie de mitraliere (patru piese). Regimentele de infanterie aveau 3-4 batalioane şi o companie de mitraliere (patru-şase piese). Primele două brigăzi (15 şi 16) erau formate din regimentele active 1-40 cu oameni din contingente tinere (1910-1916) iar a treia brigada din regimentele cadre cu oameni în majoritate rezervişti (contingentele 1898-1916). Dotarea unităţilor de infanterie era puşca Mannlicher model 1893 calibru 6,5 mm iar batalioanele de miliţii erau dotate cu puşti Henry-Martin model 1879. Până la sfârşitul războiului s-au primit din Franţa puşti Lebel de 8 mm. Mitralierele din dotare erau tip Maxim de 6,5 mm . După începerea luptelor s-au mai primit mitraliere franceze „St. Etienne” şi austriece ” Schwartzlose” .
Bateriile de 53 mm erau tunuri tip „Gruson” scoase din turelele liniei fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi montate pe afete, organizate pe baterii de câte 6 piese. Artileria de munte o reprezentau tunuri de 63 mm cu tragere înceată Armstrong model 1883.
Artileria Brigăzii de Artilerie era compusă din tunuri de 75 mm md. 1904 şi obuziere de 105 mm md. 1912, cu tragere repede. Deoarece aceste arme nu erau suficientre, s-a recurs şi la vechiul tun de 87 mm md.1880, scos din serviciu (care era un material cu tragere înceată) precum şi la obuzierul de 120 mm md.1901.
S-au putut asigura cam 3-4 tunuri de batalion, deci Divizia a 8-a dispunea de vreo 80-90 de tunuri.
Artileria de tranşee a fost organizată după sosirea din Franţa a 130 de mortiere de 58 mm, dându-se fiecărei Brigăzi de infanterie câte o baterie de 8 piese.
Iată cum este descrisă activitatea premergătoare intrării în război în cartea “Jurnalul Regimentului 13 Ştefan cel Mare”:
“De an an de zile, mai bine, 3 batalioane din Regimentul “Ştefan cel Mare” aşteptau în inima munţilor despărţitori, pe văile Oituzului şi Slănicului, sublima dezlegare pentru îndeplinirea celei mai mari şi mai sfinte jertfe.
Venirea batalionului 4 care se îmbarcase în gara Iaşi şi avea ordin să nu spună direcţia în care merge, era un indiciu care marca apropierea începerii bătăliei.
Pe data de 13 august s-au efectuat manevre pe dealurile Iordogatu, Puica şi Manase; Regimentul “Ştefan cel Mare” Iaşi îşi desfăşura forţele contra Regimentului Inf. nr. 25 „Rahova” Vaslui, care avea misiunea să oprească invazia şi să apere defileul şi satul Grozeşti. În amurg, manevra a încetat. Din ordin superior, adus de galopul mărit al unui călăreţ, trupa a intrat în cantonamentul din satele unde îşi avea gospodăria:
Batalionul I – Satu Nou (nord Grozeşti);
Batalionul II – Grozeşti (valea Oituzului);
Batalionul III – Cerdac (valea Slănicului);
Batalionul IV – Tiseşti (sud Tg. Ocna).
Soldaţii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, au început să primească muniţie de război.
Planul de trecere era foarte simplu şi fixa mişcarea unităţilor astfel:
Grupul Oituz
Regimentul 13 “Ştefan cel Mare” Infanterie şi Regimentul VII Inf. nr. 25 „Rahova”, Regimentul 8 Vânători va trece graniţa pe 3 coloane.
Coloana din dreapta, Lt. Col.Ionescu din Reg. 25 Inf. cu batalionul I/R.13 şi II/R.25, o secţie de mitraliere, o baterie de 63 mm de munte şi o secţie de tunuri calibru 53 mm vor avea ca puncte de pătrundere Cernica, vârful Şandru Mare şi apoi Vf. Mailat – Moghioruş.
Coloana din centru, Colonel Piperescu V. comandantul Reg. 25 Inf. (Bat. I, III şi IV) cu o secţie de mitraliere, 3 baterii (divizionul 2) din Reg. 12 Artilerie va forma direcţiunea principală de marş şi luptă. În urma acestei coloane va urma îndeaproapte coloana colonel Liciu Gh. Comandantul Regimentului “Ştefan cel Mare” cu batalioanele II, III şi IV din Regimentul său, o secţie de mitraliere, o baterie de artilerie. Ambele coloane trebuiau să străbată graniţa prin punctul Hârja, Poiana Sărată, apoi Oituz-Moghioruş.
Coloana din stânga Lt. Col. Gorski Alex. Comandantul Reg. 8 Vânători cu două batalioane, o companie de mitraliere, o baterie de artilerie vor avea ca punct de trecere vârful Clăbuc, Săcădat, Breţcu.
Trecerea se va face în noaptea de 14-15 august.
Toate coloanele de pătrundere trebuiau să se apropie de graniţă pe întunericul serii, în cea mai mare linişte, fără lumină, cu călăuze sigure şi dibace, care să cunoască în amănunţime toate cotiturile.
La ora 9 fix, toate coloanele se vor găsi pe pământul care le aparţie şi, prin toate sacrificiile, duşmanul să fie atacat şi respins cât mai înapoi. Deocamdată, se va cuprinde ieşirea de vest a satului Oituz, apoi Moghioruş, asigurându-se scurgerea Corpului 4 Armată.
Coloana din centru va lovi din front iar celelalte, ocupând succesiv culmile de munţi, vor ataca din flanc.
Batalionul I al regimentului 13 a trecut graniţa pe valea Slănicului, a urcat muntele Pufu la orele 21 iar a doua zi, pe 15 august, la ora 9.30, era pe varful Şandru Mare; de aici, privind catre Vârful Ceangău, au văzut batalionul II care trecea Moghioruşul.
Coloana din centru înainta în ordinea: B.I/R.25 Inf. ; după el, Bat. III şi IV secondate de divizionul de artilerie. Aceste forţe care formau capul coloanei au trecut graniţa la ora 21. O încercare de rezistenţă a unor elemente de pază din Div. 61 austro-ungară a fost anihilată fără prea mari dificultăţi şi coloana a pătruns tot mai adânc în pământul chemării şi al dragostei. În urmă, la o distanţă de aproximativ 8 km, deci cam la o oră şi ceva de mers, veneau în ordine: batalioanele II, III şi IV din Reg. 13 Inf.
Deşi oamenii erau destul de obosiţi, răcoarea nopţii ca şi focurile de armă îi ţineau treji. După o vreme, armele amuţiră şi marşul deveni mai anevoios. Încredinţaţi că inamicul era de-acum departe, împins de la spate de capul coloanei, comandanţii ordonară batalioanelor IIşi III (care trecuseră graniţa pe la ora 23)să facă o scurtă haltă pe marginea vestică a primului sat eliberat: Poiana Sărată.
Batalionul IV, care trecuse graniţa pe la ora 24, mai proaspăt, îi depăşeşte şi-şi continuă marşul în direcţia vest. În frunte se afla compania 16, comandată de locotenentul rezervist Nicolae Macarie, orginar din Moineşti-Bacău.
Să fi fost ora 2, după miezul nopţii, când, la aproximativ 3 kilometri de piatra de hotar (n.n. cam prin dreptul actualmentului amplasament al taberei de copii) cu totul pe neaşteptate ai noştri sunt întâmpinaţi cu foc violent din faţă şi din flancul stâng. O unitate inamică, răzleţită de grosul forţelor proprii, se aciuise pe aici, pe undeva, ferindu-se din calea coloanei româneşti ce trecuse pe vale, cu circa o oră mai devreme.
Luaţi fără veste, oamenii se aruncară instinctiv la pământ. Unii se buimăciră. Nu pricepeau cum de-au putut să cadă într-o astfel de capcană. Mai cu seamă că pe aici trecuseră cei din faţă fără să păţească nimic. Intervenţia hotărâtă a ofiţerilor calmă îndată spiritele şi restabili ordinea. Comandantul companiei, lt. Macarie, furios de această rezistenţă apărută pe neaşteptate, după ce se dumireşte asupra situaţiei, cu o mână de viteji de-ai lui se avântă în flancul inamic. Un salt. Apoi încă unul. Dar duşmanul ripostează vehement. O mitralieră din apropiere descarcă în ei un snop ucigător. Câţiva ostaşi cad răniţi, mai grav sau mai uşor.
Încăierarea a durat mai bine de o oră. În învălmăşeala produsă, Lt. Macarie şi sold. Macovei au căzut în acelaşi timp, străpunşi de gloanţe. Astfel, blândul ofiţer şi inimosul soldat au sfârşit de moartea severă a ostaşului. Au fost înmormântaţi în acelaşi loc, într-un locaş săpat în piatră din faţa Bisericii Poiana Sărată. Sicriul din lemn a fost coborât în salvele de puşti şi bubuitul tunurilor care, vestind luptele din depărtări, trimiteau în acelaşi timp şi salutul lor eroilor.
Drept căpătâi şi semn de aducere aminte s-a pus pe mormânt piatra care odinioară servea de graniţă.
Chiar în noaptea aceea s-a primit ordin prin care erau citaţi pe Armată Lt. Nicolae Macarie şi soldatul Macovei.
În ziua de 16 august la ora 10 dimineaţa, batalioanele şi-au continuat marşul, la ora 15 30 ajungând la NE de Lemnia. Regimentul 13 a continuat marşul spre Caşin-Miercurea Ciuc-Voşlobeni.
Sotia eroului Macarie, Elena, care era actrita, nu s-a mai recasatorit; spre sfarsitul vietii, imbolnavindu-se, a venit in Poiana si a stat la Tita Alexandrinii (prima casa pe dreapta la intrarea dinspre Brasov). A murit la 25 august 1955 si, la dezgroparea osemintelor eroului, s-a gasit sabia stralucind, asa cum fusese pusa in diagonala peste pieptul acestuia; de asemenea, s-au gasit in stare buna cizmele, pintenii, cravasa; fusese impuscat in cap, in partea stanga. Dupa 39 de ani, familia Macarie s-a reunit in pamantul primitor al Poienii.
Regele Ferdinand, în Proclamaţia către poporul român, spunea:
„Ostaşi! V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale cărăr rămăşiţe zac în pământul ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm greutăţile şi (…) izbânda va fi a noastră.
Arătaţi-vă, deci, demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi slăvi”.
3. Contraofensiva germana si austro-ungara
Hotărât să surprindă trecătorile din zona curburii Carpaţilor, generalul Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei 9 germane a destinat o parte din forţe cu misiunea de a înainta cu orice preţ pe valea Oituzului. Scopul era ca aripa stângă a armatei sale să înainteze spre Galaţi, izolând astfel forţele române din Moldova de cele din Muntenia. Totodată, prin acţiunea ei, aceată grupare trebuia să asigure dinspre nord acţiunea principală întreprinsă de Armata 9 în sectoarele Bran şi Predeal. Executarea ofensivei pentru străpungerea pasului Oituz fusese încredinţată Grupului de armate comandate de generalul Gerok. Această masivă grupare de forţe avea misiunea de a rupe frontul în Valea Oituzului, ocuparea Oneştilor, înaintarea viguroasă pe Valea Trotuşului şi jocţiunea la Adjud cu Armata 9 germană care opera ofensiv în lunca Siretului. La sfârşitul lunii setembrie 1916, în zona de intrare dinspre Transilvaia în pasul Oituz se afla grupul Schmetow, constituit din Divizia 71 austro-ungară (gen. Goldbach), la stânga Div. I cavaleria austro-ungară (gen. Von Ruiz), la dreapta divizia a 3-a cavalerie germană. În spatele grupului era ca rezervă divizia a 8-a bavareză la Târgu Secuiesc şi se dirija acolo li divizia 6 cavalarie germană.
Divizia a 2-a cavalerie română, comandată de gen. Bsarabescu, evacuase Tg. Secuiesc la 9 octombrie şi la 10 octombrie se afla ocupând poziţia de la muntele Moghioruş între satele Breţcu şi Oituz făcând faţă inamicului, care urmărea de aproape. În aceeaşi zi, începeau să debarce la Oneşti primele elemente ale Div. 15 Infanterie, care trebuia să formeze, împreună cu Div. 2 Cav., armata de apărare de la Oituz. Misiunea Diviziei de cavalerie era să ţină pe loc înaintarea inamicului, până ce trupele Div. 15 Inf. vor fi ocupat pasul Oituzului.
Comanda armatei de la Oituz fu încredinţată comandantului Div. 15, gen. Eremia Grigorescu. Divizia 15 Inf. fusese la începutul războiului sacrificată fără nici o socoteală la Turtucaia. După dezastru, a fost refăcută parţial: era de fapt o brigadă, a 38-a – formată din regimentele 53 şi 65 – întărită cu un batalion din reg. 80 şi cu regimentul 25 de artilerie. După această refacere, a fost trimisă în Dobrogea, unde a luat parte cu succes la Arabagi. Din plină luptă, ea fu luată de pe frontul dobrogean şi trimisă ca să oprească intrarea duşmanului la Oituz. Comandant şi trupă, se vor arăta la înălţimea grelei lor chemări.
Primele detaşamente sosite la Oneşti sunt trimise nu numai în valea Oituzului, ci şi în cele două văi laterale cu ea: valea Caşinului la stânga şi valea Slănicului la dreapta, spre a susţine divizia de cavalerie, întărită pe poziţiile de pe Moghioruş. În seara zilei de 28 septembrie/11 octombrie, cei doi adversari luară contactul de luptă (în continuare vom folosi numai datele după stilul nou – n.n.). Un grup de cavalerie cu artilerie călăreaţă – col. Rusescu – ocupă poziţia înaintată de pe înălţimea pe care e monumentul ridicat de unguri fostei împărătese Elisabeta (Sisi) , la NE de Breţcu. Restul trupelor diviziei – sub comanda gen. Greceanu – este pe o linie mai înapoi şi ocupă înălţimile de la nord şi de la sud de şoseaua Oituzului. Trupele, descălecate, sunt instalate în tranşee. Cele două artilerii se bombardează cu înverşunare până pe înserate, când, artileria duşmană fiind silită să înceteze focul, cavaleriştii noştri ies din tranşee şi se reped asupra duşmanului la contraatac, şarjând violent, cu lancea la şold. Priveliştea e de un arhaism pitoresc: e lupta vechilor legionari romani. Duşmanul e respins şi alungat până în Breţcu.
La 8 ½ seara duşmanul, întărit cu forţe noi, revine la atac şi sileşte grupul Rusescu să se retragă de la monument pe Moghioruş, trecând în rezerva grupului Greceanu. Toată noaptea de 11-12 octombrie, duşmanul a dat numeroase atacuri în amândouă sectoarele, atât la nord, cât şi la sud de şosea, fără nici un succes. Cu ivirea zorilor zilei, atacurile se intensifică, susţinute de o puternică artilerie şi de numeroase mitraliere. Bateriile de artilerie călăreaţă ale diviziei de cavalerie trag splendid: ele surprind divizia a 3-a de cavalerie duşmană, care se încolona pentru atac şi o împrăştie în dezordine pe câmpia dintre Breţcu şi Lemnia. În tranşeele lor, cavaleriştii, cu toată neobişnuinţa luptei pe jos, susţin atacurile duşmane şi, în lipsa armelor cu baionetă, contraatacă cu lancea. Trupe din Reg. 65 şi 53 încep să sosească pe poziţie. Generalul Grigorescu conduce personal lupta. Comandantul armatei de nord, generalul Prezan, a sosit şi el pe front.
După amiază, toată artileria grea duşmană a fost instalată pe poziţiile de tragere şi focul ei, nestânjenit de tunurile noastre de 75 mm, cu bătaie mai scurtă, bat violent din faţă şi din flancuri poziţiile române. Trupa de cavalerie, obosită de marşurile grele executate timp de săptămâni şi de felul acesta de luptă, nou pentru ea, rezistă cu greu. De altfel, ea îşi îndeplinise misiunea. Generalul Prezan dădu ordinul ca divizia de cavalerie să fie retrasă la Hârja, de unde apoi a fost trimisă spre aripa stângă, spre a stabili legătura cu detaşamentele de pe valea Caşinului. Infanteria diviziei a 15-a ocupă frontul la Poiana Sărată, pe graniţă. Artileria călăreaţă a Div. 2 cav., care s-a arătat la înălţime, e păstrată pe frontul de luptă; ea va susţine infanteria la păstrarea trecătorii.
În lupta de pe Moghioruş a căzut căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului om politic, care aducea, în acest chip, jertfa sa de sânge în războiul pe care nu-l voise şi la realizarea idealului în care nu crezuse.
A doua zi, 13 octombrie, inamicul continuă înaintarea şi ocupă Poiana Sărată. Un contraatac impetuos al trupelor noastre îl goneşte, după o luptă sângeroasă pe străzile satului. Spre seară, un batalion din Reg. 65 reocupă satul.
Luptele de la Hârja
Atacul inamicului din ziua de 13 octombrie a fost numai preludiul unei violente ofensive, care s-a dezlănţuit în zilele următoare cu forţe puternice. În ajutorul Div. 15, prea slabă în comparaţie cu putere duşmanului, se trimite brigada a 15-a din divizia a 8-a (reg. 13, 25 infanterie şi 8 de vânători) care era reţinută la Piatra Neamţ, ca rezervă a armatei. Inamicul a atacat la început numai în centrul sectorului. Şapte batalioane inamice, susţinute de o numeroasă artilerie în care, pe fiecare zi, se puteau determina calibre tot mai mari, se năpustiră împotriva poziţiilor româneşti, apărate de trei batalioane, susţinute de un divizion de artilerie călăreaţă. Satul Hârja s-a aprins şi a ars în întregime sub focul artileriei duşmane.
O mişcare de ocolire pe ambele flancuri a poziţiei noastre centrale de la Hârja fu descoperită la timp; flancurile duşmanului fură atacate de detaşamentele noastre laterale din văile Slănicului şi Caşinului. După o luptă înverşunată, care a ţinut în după amiaza zilei de 15 octombrie până noaptea târziu, inamicul fu aruncat înapoi şi fugărit cu baioneta până în Poiana Sărată.
Totuşi, peste noapte şi în dimineaţa zilei următoare, întărit cu ajutoare proaspete, duşmanul atacă furios de cinci ori batalioanele române, sleite de puteri şi reduse la câte 200-300 de oameni. Lupta devine aproape generală, prin intrarea în foc a tuturor forţelor disponibile. Inamicul, atacând pe 3 coloane, fără a suspenda atacurile nici în timpul nopţii, reuşeşte să scoată din poziţii slăbitele noastre trupe şi a le împinge pe o linie înapoi. Către orele 10, torentul de fum şi foc devine înspăimântător şi la orele 10.30 valurile de asalt duşmane ies din tranşee, îndreptându-se în salturi nebune asupra Hârjei şi văii Leşunţului. Intenţia era învăluirea flancului drept al apărătorilor Oituzului. La fiecare salt infanteria inamică se trântea la pământ, aşteptând ca artileria să cureţe terenul prin barajele care precedau trupele de asalt. Aşa au fost scoşi românii din Harja şi respinşi vreo 2 km, când două batalioane trimise în grabă de Divizia a 2-a, printr-un contraatac viguros, pune în derută atacatorul care se retrage, lăsând în urmă terenul cucerit; duşmanul se menţine numai pe o înălţime de la nord de Hârja, coama Stăneica, pe care reuşeşte să se fixeze. Se constată că inamicul e prevăzut cu o bogată artilerie de munte şi că a pus în poziţie 4 obuziere de 150 şi două de 210 mm.
Luptele urmară cu aceeaşi îndârjire în ziua de 17 octombrie. Comandantul duşman ţinea cu orice preţ să facă spărtura. Duşmanul reuşeşte un moment a reocupa Hârja şi după amiază, atacul este reînoit de inamic, dar în altă poziţie: dela Hârja spre Slănic pe Vârful Vrânceanu, cu intenţia învăluirii flancului stâng. Batalionul I din Reg. 13, sub comanda căpitanului Ionescu Constantin, a dejucat această manevră; pornind în ajutorul trupelor de pe dl. Vrânceanu, este trimisă înainte o companie care ajungând în apropierea vârfului, este primită cu focuri; la focurile de armă, 2 plutoane parează mişcarea de învăluire iar celelate 2 plutoane, printr-o luptă îndârjită împreună cu un batalion din reg. 53 Inf., ocupă Vf. Vrânceanu. Restul batalionului soseşte pe poziţie şi, printr-o acţiune energică, respinge inamicul şi degajă frontul; ceea ce a scăpat viu: 3 ofiţeri şi 100 de oameni, au fost luaţi prizonieri.
Cu toată ploaia înverşunată de obuze şi granate, soldaţii români, însufleţiţi de exemplul personal al energicului comandant, generalul Eremia Grigorescu, care, în tot timpul, conduce lupta din mijlocul trupei, îşi menţin poziţiile şi reuşesc să reocupe Hârja. Alături de comandantul grupului, colonelul Rujinschi, comandantul brigăzii 38, se distinge prin fermitatea şi sângele rece pe care ştie să le insufle trupei. Raportul unui comandant de companie din reg. 65, trimis comandantului diviziei, în toiul luptei, e un document al împrejurărilor în care se da lupta: : „Este imposibil de stat pe loc. Tunurile ne bat chiar în valea în care stăm. Am rămas cu 20 de oameni, restul morţi şi răniţi. Pădurea s-a aprins din două părţi. Ne înăbuşe fumul. Este infern. Nu mai avem puterea de a rezista. Rog ordonaţi retragerea”. Comandantul n-a ordonat retragerea, trupa a rămas pe loc, a luptat şi a biruit.
Marele atac de la 18 octombrie
Intenţiile duşmanului erau acum limpezi pentru coamndamentul român; nu mai era vorba de încăierări locale, ci de o mare bătălie, dată în vederea unui important ţel strategic. Adunarea diviziei bavareze la Târgu Secuiesc – cunoscută de români din depoziţiile prizonierilor – şi transportul de trupe de ajutor cu camioanele, automobile din rezervă pe front, ori de câte ori era nevoie, erau indicii ce nu lăsau nici o îndoială asupra intenţiilor duşmanului.
Luptele cumplite împuţinaseră şi slăbiseră puterile unităţilor române; companiile erau reduse la 40-80 de oameni. De aceea, comandantul armatei trimise în ajutorul eroicei divizii 15 încă o brigadă din divizia 8: a 37-a (reg. 69 şi 77), împreună cu un divizion de obuziere şi unul de câmp. Această brigadă avea în special menirea să prepare o linie de rezistenţă între Oneşti şi Tg. Ocna pe care, eventual, să se facă retragerea.
Ziua de 18 octombrie a fost una din zilele cele mai grele pentru apărătorii Oituzului. Asaltul decisiv pentru cucerirea Oituzului se dădea în această zi, în prezenţa arhiducelui moştenitor Carol şi a primului ministru ungur Tisza. Artileria duşmană a executat toată noaptea şi toată ziua un bombardament de o intensitate încă necunoscută până atunci. La căderea nopţii, apar deodată în orizontul negru numeroase sclipiri mari de lumină care se înmulţesc, se îndesesc şi urcă spre zare ca o roată uriaşă; mii de făclii feerice, de toate culorile, se aruncă spre cer, umplând de lumină poziţiile române. Inamicul începe să tragă cu toate gurile de foc potop de oţel asupra liniilor româneşti. Atacul a pornit la ora 12 noapte în sunetul muzicilor. Lupta a fost crâncenă. Tot ceea ce câştigase prin atacul de artilerie, inamicul pierde la lupta la baionetă. În câteva clipe, se aşterne liniştea. Siluete negre mişună prin întuneric, purtând sarcini grele. Se culeg răniţii. Cu aceaaşi milă, se ridică şi români şi inamici.
Tot felul de proiectile: obuze de toate calibrele, şrapnele, granate, mitralii se abăteau asupra poziţiilor române. Bombardamentul era întrerupt numai pentru a se putea da asalturile la care trupele ungureşti, îmbătate şi fanatizate, se aruncau în sunetul muzicilor, răcnind cântece patriotice. Din nou, trupele a patru regimente duşmane au pornit în valuri la asalt, începând de la ora 8 dimineaţa până la miezul zilei şi reîncepând la 1 ½ pentru a le repeta, cu o îndârjire neslăbită, până la 10 noaptea. Valurile de asalt pornesc împotriva batalionului I de pe Vf. Vrânceanu. Lupta ţine de la ora 8 până la 12.30, fără a se decide. La 13.30, se reia bombardamentul de artilerie asupra Vf. Vrânceanu şi se reînoieşte ataculş batalionul, decimat, începe a şovîăi; atunci se recurge la baionetă. Căpitanul Ionescu ordonă atacul; batalionul se repede la atac când soseşte în ajutor o companie din Bat. II condusă de Soblocot. Mihailiuc; inamicul o ia la fugă, aruncând armele şi mitralierele. Slt. Mihailiuc cu o mitralieră duşmană în mână, fugăreşte inamicul până pe Vf. Păltiniş. Două gloanţe îl lovesc aici şi cade într-un lac de sânge. Lupta de pe dealul Vrânceanu luase proporţii uriaşe; toată valea Oituzului era acoperită de fum şi gemea sub bătaia fără întrerupere a tunurilor; mitralierele ţăcăneau cu ritmul lor pătrunzător iar focurile de armă nu mai încetau. Din pădurea Vrânceanu nu a mai rămas aproape nimic. Dar eroicul grup român forma o stâncă de care atacurile se prăbuşeau, sfărâmându-se. Nimicite aproape de focul artileriei duşmane şi copleşite de numărul atacatorilor, resturile trupelor trebuiau să părăsească o creastă de dealuri, spre a ocupa alta în spate, dar apoi, înviorate, se repezeau la contraatac cu baioneta şi-şi recăpătau poziţia. Şi acest joc al morţii s-a repetat până seara pe coamele Manoilă şi Stăneica, pe vârfurile Saroşa şi Bolovan, pe crestele Feşchii, Leşunţului şi Vrânceanului.
În special dealul şi pădurea Vrânceanu, apărate de două batalioane din Reg. 13 Ştefan cel Mare, sunt teatrul unei lupte furioase. Pădurea e un cimitir. Copacii sunt rupţi şi trântiţi la pământ sau scoşi cu totul din rădăcini. Pe jos numai gropi, în care sunt cadavre oribil mutilate. Gloanţele mitralierelor au retezat crengile tinere ale copacilor, care au căzut, acoperind cadavrele cu un linţoliu de frunze veştede. Soldaţii români au contraatacat la baionetă: pădurea Vrânceanu a rămas în mâna lor.
Sălbatica ofensivă a duşmanului a fost respinsă pe toată linia. Către seară, numai câteva muchii de dealuri au fost părăsite de români, pentru a se ocupa altele, imediat în spatele celor dintâi. Un atac de noapte, dat de trupele române cu succes, a fixat din nou frontul de luptă pe linia cota 1120 – vârful Feşchii, vârful Leşunţului – spre coama Stăneichii.
Contraofensiva română
În timpul acesta, brigada de ajutor, a 37-a, a sosit la Oneşti şi e pusă în rezervă. Generalul Grigorescu dispune acum de aproximativ 20 de batalioane, cu artileria divizionară întărită cu patru secţii de obuziere de 105 mm şi o baterie de munte de 63 mm. Forţele româneşti sunt împărţite între două sectoare, despărţite prin valea Oituzului. Sectorul din dreapta e cuprins între valea Oituzului şi Slănicului; cel din stânga între valea Oituzului şi a Caşunului. Regiunea e foarte accidentată şi păduroasă, potrivită pentru mişcări de surprindere.
Comandantul român, care a rezistat splendid în defensivă, crede că poate să treacă acum la ofensivă. Aceasta va începe la 19 octombrie şi se va desfăşura timp de 4 zile, sub ochii principelul Carol, moştenitorul tronului României, care va sta tot timpul pe poziţie, îmbărbătând trupele prin prezenţa şi curajul lui.
Timp de patru zile, generalul Grigorescu manevrează cu dibăcie în terenul încurcat, întrebuinţând rând pe rând trupele pe care le avea la dispoziţie, asigurându-le, prin rotaţie, odihna trebuincioasă. În genere, 12 batalioane erau pe linia de atac iar 8 se ţineau în rezervă. Detaşamentele principale de luptă au fost comandate de coloneii Rujinschi, Piperescu şi Gorscki.
De partea lor, austroungarii nu vor să lase din mână iniţiativa luptei. Superioritatea lor numerică este incontestabilă. Treizeci de batalioane iau parte la luptă şi reîmprospătarea trupelor e mult mai activă decât la români. La 20 octombrie, în toiul luptei, duşmanul aduce cu automobilele 2 batalioane de bavarezi din Div. A 8-a de la Breţcu (Reg. 2,26,63 şi 13 Honvezi). La ora 11.30 a început acţiunea ofensivă a românilor;atacul a trebuit să cedeze în faţa barajului de obuze şi grenade făcut de inamic.
A doua zi, două detaşamente româneşti, sub un bombardament inamic infernal, pornesc la atac. La ora 2, inamicul aruncă din nou, timp de o oră, torente de obuze. Cu 4 batalioane venite cu automobilele de la Breţcu, au atacat Bt. I şi II din Reg. 13 Inf. Companiile au rezistat cu toată îndârjirea. Batalioanele ce erau în pericol de învăluire se reculeg şi ocupă tranşeele de pe Saroşa. Pe 22 octombrie se porneşte din nou ofensiva. Acţiunea este precedată de on mombardament violent de artilerie de pe dealul Saroşa, Leşunţ şi culmea Manoilă. Bateriile din reg. 25 Art. băteau Vf. Vrânceanu, dealul Feşchii şi coama Stăneica. Reg. 13 a pornit la asalt asupra dealului Vrânceanu şi Vf. Dobrului şi fixează inamicul, împiedicându-l să deplaseze forţe spre Saroşa, unde ataca bat. III. Pe la 4 după amiază, atacul a luat o intensitate destul de mare. La orele 17.30, Regimentul 13 a pornit din nou la asalt, cucerind dealul Vrânceanu, fortificându-se pe poziţie.
În numeroasele lupte dat eîn zilele de 19-22 octombrie, austroungarii reuşesc să obţină noaptea avantaje de teren, mulţumită bombardamentului puternicei lor artilerii şi a aruncării în luptă de forţe proaspete; ziua însă, românii atacă la baionetă şi, gonind pe năvălitor, recuceresc poziţiile.
În ziua de 22 octombrie, ofensiva română încetează, din cauza extremei oboseli a trupelor. Inamicul însă mai dă câteva atacuri în sectorul din dreapta – valea Slănicului – ; ele sunt respinse pe toată linia.
În seara zilei, duşmanul se găseşte pe linia de graniţă, aproape pe aceleaşi poziţii pe care se găsea la 13 octombrie. Dealurile şi văile sunt pline de cadavrele soldaţilor săi. Descurajat şi slăbit, încetă şi el atacurile.
În ajun, în seara zilei de 21 octombrie, Falkenhayn, de care ţinea grupul de la Oituz, raportase marelui carteir german, la Pless:”Puterea de atac a diviziei 71, după 14 zile de neîncetate lupte, este atât de slăbită, încât o scurtă pauză îi este absolut necesară, şi, numai dacă va fi întărită cu forţe proaspete, va fi în stare să obţină succese hotărâtoare”. În memoriile sale, Falkenhayn, întrucâtva satisfăcut de eşecul planului marelui cartier german şi al camarazilor austrieci, pe care-l prevăzuse, adaugă comentariul: „Domnii de la Pless trebuie făcuţi atenţi că speranţa de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la armata I-a austroungară, este complet nefondată”.
Reluarea luptei. Duşmanul e aruncat peste graniţă
Suspendarea bătăliei de la Oituz, în ziua de 22 octombrie, a fost de foarte scurtă durată. De fapt, luptele nu au încetat aproape de loc. Comnadantul român întrerupse orice acţiune ofensivă din cauza marei oboseli a trupelor, în dimineaţa zilei. Dar duşmanul, atacând în tot timpul zilei, trupele române au stat în defensivă. Abia seara, trupele inamice, obosite şi ele, au întrerupt acţiunea încât noaptea de 22-23 octombrie a fost întâia noapte liniştită după 12 zile de necontenite lupte.
Linişte scurtă, prevestitoare de furtuni noi. În ziua de 23 octombrie de dezlănţuie din nou ofensiva românească. Scopul ei este aruncarea definitivă peste graniţă a duşmanului, care reuşise să se infiltreze cu mici detaşamente şi să se fixeze prin cotiturile de teren al eacestei regiuni accidentate.
Cu ajutoarele primite d ela divizia 8, generalul Grigorescu dispune acum de 26 batalioane de infanterie, susţinute de 8 baterii de câmp, 4 baterii de obuziere şi o baterie de tunuri de munte. Divizia a 2-a de cavalerie cu divizionul ei de artilerie călăreaţă continuă să facă parte din acest grup. Sectorul ocupat de grupul generalului Grigorescu se întinde din valea Slănicului, la nord, unde se leagă cu trupele diviziei a 7-a, care ocupă valea Doftanei, până la valea Caşinului, inclusiv, la sud, und se leagă cu brigada a 7-a mixtă.
Pe 23 octombrie, după o puternică pregătire de artilerie, Reg. 13 atacă de front cu un batalion, iar cu două batalionae cade în spatele şi flancul stâng inamic, cucerind întreaga organizaţie inamică, capturând 50 de ofiţeri, 5 cadeţi, 500 de oameni, mitraliere şi mult material de război. Detaşamentul Slănic a ocupat pădurea Dobru iar în zorii zilei de 24 octombrie, se reia ofensiva pentru ocupare Vf. Cernica. Batalionul maiorului Dubert Nicolae ocupă golul Păltiniş şi continuă urmărirea. Batalionul căpitanului Ionescu C-tin înaintează spre Cernica. La Vârful lui Apostol, se trece la atacul la baionetă. Slt. Obreja prin atac la baionetă împrăştie o companie bosniacă, interceptează linia telefonică, capturează material de război şi prizonieri şi împlântă tricolorul pe vârful Cernica: cheia Oituzului.
În următoarele 2 zile, inamicul contraatacă pe tot frontul, dar este respins. Din 27 octombrie până pe 10 noiembrie inamicul nu a mai acţionat decât sporadic, în schimb forţele germane se concentrau pe culmea Breţcului şi în valea Oituzului. Div. a 6-a germană a primit ordin să plece la Oituz spre Cernica, Stăneica, Clăbuc. În dimineaţa de 10 noiembrie, situaţia regimentului era următoarea: un batalion (al V-lea)în rezervă, al II-lea pe dealul Pufu cu un post detaşat pe muntele Şandru, al III-lea pe culmea Cheşcheş, al IIi-lea pe Cernica înspre coama Cernica, bat. IV la Vârful Popii până la Vf. Cernica. Vremea bună permitea continuarea lucrărilor de întărire. La ora 10.30, în urma câtorva lovituri de artilerie trase asupra satului Poiana Sărată, inamicul deschide foc din 2 direcţii: Brezoiu şi Oituz care dărâmă lucrările de apărareş sub vijelia de foc, un batalion din reg. 10 Vânători bavarez şi 2 batalioane din reg. 225 bavarez s-au strecurat pe viroaga dintre Cernica şi Brezoiu, omorând santinela noastră care deşi a tras focuri asupra duşmanului, nu a putut fi auzită din cauza zgomotului infernal. La ora 11, artileria duşmană opreşte focul iar trupele din tranşee se aflau la 50 m de trăgătorii inamici care înaintau în pas de atac. Batalioanele I şi II au fost silite să dea înapoi 400 mş în acest moment, compania a 5-a întărită cu compania a 6-a de la rezerva sectorului şi compania a 13-a de la rezerva liniei contraatacă linia duşmană în 2 rânduri dar nu reuşeşte. Se recucereşte 200 m din terenul pierdut. Către ora 9 seara lupta era în toi, la lumina rachetelor. A doua zi, prin bombardament de artilerie, se recuceresc 100 m iar la ora 4 se atacă din nou în sectorul Cernica.Inamicul contraatacă la ora 6 ţi 6.30 dar fără succes. In 14 noiembrie, inamicul a mai încercat un atac la ora 12.30 dar a durat numai 20 min şi a fost respins. A mai încercat la ora 16.30 şi la 10 noaptea, dar a fost pironit de teren de focul artileriei şi infanteriei. La ora 3.10, după pregătire de artilerie, o companie execută mişcare de învăluire şi după o luptă scurtă, inamicul se retrage în dezordine lăsând pe teren 3 mitraliere, 200 de preizonieri şi mult material de război. Se reocupă imediat Vf. Cernica, dar la ora 12 inamicul bombardează din nou vârful. La 1.45 noaptea, cu forţe superioare, atacă şi respinge linia noastră de pe Cernica la flancul drept cedând astfel 100 m. La ora 6.30 dimineaţa, atacăm din nou Cernica şi, cu ajutorul Comp. 2 şi 3din Reg. 13 de pe Dobru şi după aproape 2 ore de luptă, inamicul este respins, lăsând pe teren 2 mitraliere, 79 de prizonieri şi material de război. Astfel se termină pe 13 noiembrie această primă bătălie de la Oituz. Pe 22 decembrie, soldaţii ruşi înlocuiesc pe români pe vârful Cernica.
Ofensiva generalului Grigorescu se dă cu vioiciune în zilele de 23-27 octombrie. Inamicul e scos pretutindeni din poziţiile sale întărite şi respins departe. Detaşamentul central reocupă, în ziua de 24 octombrie, satul Hârja şi mult disputata coamă Stăneica, fugărind pe duşman până în Poiana Sărată. La aripa dreaptă, vârful Cernica, cheia Oituzului, este ocupat printr-un atac impetuos. Se ocupă de asemenea coasta Dobrului şi Păltinişul în regiunea Slănicului, valea Leşunţului şi Fata moartă în sectorul Caşinului. Inamicul e azvârlit cu totul peste graniţă.
Pe înălţimile Cernica şi Fata Moartă, regimentele 13 Ştefan cel Mare şi 8 Vânători s-au bătut cu o însufleţire de nedescris, vădind acea nepăsare în faţa morţii care, în luptă, se transformă într-o armă cumplită. La „Fata moartă”, Regimentul 8 Vânători a lăsat 4 comandanţi de companie şi vreo 400 de soldaţi. Iată cât de emoţionat descrie căpitanul Ioan Missir, participant la luptele de atunci, ce s-a petrecut în acel loc:
În timp de pace, era un plai minunat, unde îşi dădeau întâlnire, nesupăraţi de nimeni, cerbii şi căprioarele, lupii şi mistreţii, vulpile şi toate sălbătăciunile. Veveriţe tâşnind din copac în copac în salturi nebuneşti, cocoşi sălbatici trezind depărtările cu glasurile lor caraghioase…
Zmeuriş pentru urşi; iarbă grasă, izvoare limpezi… Codrii călcaţi numai de fiare; natura stăpână, fără… progres şi civilizaţie…
Pentru cei de prin părţile locului, Fata Moartă este o legendă.
O legendă tristă: Demult, o fată, mai frumoasă decât toate fetele din şapte sate, era în dragoste cu un flăcău. Prins cu arcanul şi dus la oaste, flăcăul dezertează de dorul fetei şi, înfruntând legea, vine într-o noapte acasă. Dă de ştire mândrei lui, se ascunde în munţi şi, pe poteci cunoscute numai de dânşii, îşi duc furişându-se dragostea lor vinovată… Hăituit, dezertorul se face haiduc, iar haiducul stăpâneşte munţii şi văile Caşinului.
Codrii, ibovnica şi păstorii îi sunt prieteni şi gazde…
Se înjgheabă poteri; fata îi dă de veste şi în dragostea ei, nu vrea să-l părăsească. Încercuiţi, ajung pe un plai, hotar în hotar cu ţara nemţească. Fără scăpare, îşi ridică viaţa şi, când potera strânge laţul, găsesc pe plai fata înjunghiată, iar haiducul — zdrobit în prăpastie…
Pentru litera rece a hărţii, Fata Moartă este un punct trigonometric, cota 1175, însemnată cu negru.
Pentru noi, combatanţii, este o dâră de sânge tânăr şi curat; este locul unde trunchiurile copacilor retezaţi de uraganul artileriei poartă schije şi gloanţe, unde fiecare brazdă e însemnată.
Este locul sfredelit de tranşeee amice şi duşmane, unde am trăit două luni de încercări desperate, de atacuri câştigate şi frânte, subt bombardamente infernale…
Este locul unde am tăiat aripele aquilelor bavareze îmbătate la asalt şi unde, întăriţi în credinţa unei biruinţe târzii, nu am dat îndărăt decât subt valul uriaş inamic…
Acolo, la câţiva metri de inamic, îngopaţi în şanţuri, muream de nostalgia trecutului şi amintirilor noastre, fără speranţă de reîntoarcere la zile senine şi frumoase…
Pentru cei rămaşi acasă, Fata Moartă este locul către care a zburat gândul reîntoarcerii celui drag plecat pe front, prefăcut în cimitir, unde soţi, fraţi ori părinţi au închis ochii pentru totdeauna…
Pentru unii, e tranşeea unde şi-au lăsat braţul ori picioarele, bucăţi din trupurile lor sfârticate de sălbătăcia războiului; pentru alţii, e capcana din care, culeşi de inamic, cu ochii rătăciţi în faţa necunoscutului, au luat durerosul drum al captivităţii…
Pentru inamic, e zidul de care s-a spart în izbituri veşnic reînnoite trufia urmăritoare, iad în care au amuţit glasurile răniţilor îngheţaţi în nemiloasa noapte de noiembrie…
Pentru o parte din cei mari, este terenul de exerciţiu pe care s-au irosit în zadar sute de vieţi omeneşti în atacuri descusute, fără nici o noimă şi fără nici o legătură între dânsele; prilej de a culege lauri şi decoraţii fără merit şi cu vădit dispreţ de vieţile ostăşeşti…
Aşa a fost nu numai pe plaiul cu denumire tragic-poetică, ci pretutindeni în Pasul Oituz. Sub un mesteacăn de pe înălţimea Păltiniş, de exemplu, din rândurile Regimentului 13 Ştefan cel Mare au căzut la datorie sublocotenenţii Tomida şi Policaru, patru sergenţi, opt caporali şi 50 de soldaţi. Pe cresta dealului Cernica, rămasă pleşuvă după ce pădurea a fost retezată de obuze, aceeaşi unitate a pierdut zece sergenţi şi 250 de soldaţi. Într-un singur luminiş de pe locul numit Brezoiu, au fost ucişi sublocotenetul Panaitescu, un sergent şi 25 de soldaţi şi gradaţi.
Primele zile de război povestite de căpitan Gheorghiu Aurel (detaşament de ciclişti)
16 august – Oneşti La 9.30 am plecat. Detaşamentul aşezat în linie, pe marginea şoselei umbrită de brazi, e poate una din unităţile cele mai frumoase ale armatei. Douăsute şi mai bine de ciclişti cu armele în bandulieră, în uniforme noi şi cu cravate fâlfâitoare la gât, se ţin cot lângă cot, maşină lângă maşină, roată lângă roată, formând o linie în spirală.
18 august – La 6 am plecat din Oneşti, încadraţi de trupele diviziei, cu destinaţia Breţcu. Trecem pe la gură văii Leşunţului, iar la ora 13.30 suntem la bariera frontierei: Poiana Sărată. Ne facem cu toţi cruce; un sentiment de mândrie ne stăpâneşte şi totuşi, o grijă netălmăcită se citeşte în ochii soldaţilor ce merg pe jos, cu maşinile la mână, în coloana de marş şi în pas de defilare, cântând Deşteaptă-te române!. Camarazii Regimentului 13 Inf. ne primesc cu Ura! fără de sfârşit; iar femeile şi uncheşii din Poiana Sărată îşi şterg lacrimile.
Aceleaşi zile de început de război sunt oglindite şi în „Jurnalul de front al Lt. Neculai Costăchescu”, comandantul Companiei a 12-a din batalionul 4 din Reg. 13 Inf. „Ştefan cel Mare” Iaşi. Această companie, după trecerea graniţei dumninecă seara (14 august 1916), a staţionat la Poiană o săptămână, până duminecă dimineaţa, când a fost dislocată la Oituzul Ardelean; în acest timp a asigurat trecera în siguranţă a trupelor combatante şi curăţarea zonei de elementele inamice izolate. Fragmentele sunt reproduse cu acceptul Revistei de istorie militară, a d-lui dr. Cloşcă Constantin şi d-lui comandor Gheorghe Vartic.
Marţi, 16 august 1916… Comandantul de batalion îmi dă pentru a doua zi ordinele: de a trimite în defileu două patrule pentru a scotoci pădurile şi a alunga sau prinde jandarmii fugiţi care trag de sus asupra trecătorilor pe şosea; de a trimite un ofiţer cu un pluton să repare podul al cincilea, cel din urmă, dinspre satul Oituz; după amiază, la ora 4, la biserică, cu compania, vom da onorurile la înmormântarea locotenentului Macarie. Dau imediat dispoziţiile necesare şi, înainte de a închide cortul, fumez o ţigară privind întunericul nopţii la licărirea celor câteva lumini din sat. Atenţiami se fixează asupra unor semnale luminoase făcute de sus din poieni asupra satului. Curios, am căutat să-mi explic lucrul; nu puteau fi decât jandarmii unguri care îşi arătau locul devotaţilor lor din sat pentru a li se duce noaptea hrană.
– Veţi crăpa de foame, mi-am zis; în câteva zile veţi fi ai noştri; mâine voi porni vânatul după voi; pentru astă seară sunteţi în seama Companiei a 11-a de gardă şi poliţie din sat.
Miercuri, 17 august 1916. Mă scol cu dispoziţie bună şi odihnit. O minunată dimineaţă de toamnă. Aflu că noi formăm trupele de acoperire ale Armatei de Nord, de sub comanda generalului Prezan. … Ca să-mi încerc calul, încalec şi plec în defileu să văd cum se execută reparaţia podurilor, unde lucra o companie din Reg. 25, a 10-a de la noi precum şi Slt. Teodorescu cu al treilea pluton din compania mea. Până la reparare, căruţele treceau prin apă, pe drumuri săpate pe lături în grabă. Era un chin şi pentru cai şi pentru oameni. Fac o vizită companiei a 10-a care îşi instalase bivuacul între podul al doilea şi al treilea pe latura şoselei, pe o aşezătură, în marginile căreia se vădeau măşti săpate de austrieci pentru a ne opune rezistenţă la înaintarea ăn defileu. Când le priveai, îţi cam venea să râzi. Soldaţii noştri le întrebuinţau ca latrine de campanie. Sunt întâmpinat cu bucurie, mi se oferă ceai, ba sunt invitat şi la dejun; cea dintâi întrebare pe care o adresez camarazilor e despre ştiri noi.
– Nici una. Franz Josef a strănutat şi s-a trezit din jilţ când a auzit că am intrat şi noi în război. O glumă pe care o spuneam noi adeseori.
Era frumos în defileu lung, fără de sfârşit; priveam mai ales cotiturile care formau poziţii pentru lupte; imposibil de străbătut. Puse bine în stare de apărare, ar fi fost o minune să putem trece asemenea poziţii şi ne venea să râdem straşnic, cum ne plimbam prin acest defileu ca la noi acasă. Verdele curat şi închis al bradului desena acest defileu pe albastrul cerului un contur dantelat; albul şoselei admirabile, întreruptă numai în câteva locuri prin explozii de mine, îţi făcea impresia unei picturi de pe un tablou. Frumuseţea locurilor acestora ne decide să facem o plimbare în lungul lui şi să vedem totodată cum se execută lucrările. În câteva locuri, defileul se îngustează aşa că fundul se reduce la albia mică a Oituzului, care spumegă printre bolovani. Aici şoseaua este tăiată în stânca malurilor şi pare suspendată. Balustrade de fier, fixate în stâlpi de piatră, apără pe trecător, ferindu-l de a luneca în prăpastie. Pe alocurea defileul se lărgeşte şi drumul coboară pe fundul pan al văii, trecând peste podurile de fier, care stau acum prăbuşite în albia râului. Şoseaua e veche. O inscripţie săpată în stâncă arată că a fost construită de Compania a 4-a de pionieri. Un camarad, cetind inscripţia, mă întreabă ce înseamnă literele K.K. puse înaintea Companiei; îi explic, spunându-i că de acum încolo va vedea că mai toate cele sunt K.K. Mai departe, alte câteva inscripţii ungureşti, pe care nu le înţelegem şi pe care soldaţii în trecere le-au ciocănit cu uneltele. Ne întoarcem şi plecăm spre Poiana Sărată; calul meu merge rău, se sperie la fiecare pas; va trebui să-l schimb.
Azi prânzim în linişte; fiecare aleargă la treabă, preocupaţi de gândul momentelor ce ne-a fost dat să trăim. La ora 4, Compania înşirată pe două rânduri, în curtea bisericii, de la poartă până la uşă. Corpul locotenentului Macarie stă în raclă în mijlocul bisericii. Poporăni adunaţi în mare număr stau înlăuntru şi în curte pe iarbă. Slujba religioasă e făcută de preotul satului şi al regimentului. Biserica mică şi simplă. Masca galbenă de ceară a lui Macarie contrasta cu negrul părului ce părea tras cu cărbuni pe un mulaj. Un modest funcţionar în poliţie, locotenent de rezervă; fusese în Campania din 1913 adjutant la Regiment, situaţie care îl făcea nesimpatizat de unii camarazi. Acum comandant al unei Companii din Batalionul 4, cade cea dintâi jertfă în acest război. Dau puţină atenţie cuvântărilor care se ţin, gândurile zburându-mi departe, spre munţii Balcanului. Îl văd ca-n vis cum călărea pe lângî comandantul regimentului pe un cal înalt şi mare, iar cei mici, care se târau în praf, munceau până cădeau şi nu aveau ce mânca, îi râvneam situaţia oarecum favorizată. Iată-l acum în faţa noastră; nu mai avem nimic de râvnit, nici măcar moartea-i stupidă. Urechile-mi prind întrerupt unele clişee banale de discurs fuebru. Ceea ce mă impresionează e plânsul în care izbucnesc umilii săteni ardeleni, străini, necunoscuţi. Îi urmăresc, căutând a pătrunde în sufletul lor; nu este plânsul bocitoarelor de meserie; e părere de rău, e durerea cinstită pentru pierderea unui frate, care provoacă acel plâns sincer şi nestăpânit. Am conştiinţa că cel mort este o jertfă pe care o facem pentru dânşii.
Ne întoarcem la bivuac obosiţi de stat pe loc în picioare, cu faţa în soare şi în căldura acelei după amiezi de august. Răcoarea amurgului, care vine odată cu ascunderea soarelui după vârfuri, ne înviorează; spun soldaţilor că trupele noastre au trecut defileul Oituzului, că inamicul nu are cu ce să opună rezistenţă şi că puţinele trupe ce au, fug acum în faţa noastră. De altfel şi ei văd că nu trec răniţi, nu se aude glasul tunului; totuşi doi ofiţeri de-ai noştri au căzut; le spun să se gândească ei bine, pentru ce?…
Aflu că comandantul Diviziei, generalul Petraşcu, a fost cu automobilul în defileu şi, la podul a 5-lea n-a putut trece mai departe; a fost nevoit să se întoarcă înapoi, pentru care a pedepsit pe Slt. Teodorescu cu 5 zile de închisoare. Cercetez această întâmplare şi aflu că ofiţerul, în loc să refacă podul, care într-adevăr era greu de reconstruit, a pregătit o trecere prin vad, deoarece se adunau mereu căruţe, care trebuiau neapărat să treacî cu hrana trupelor de la Moghioruş. Generalul, încercând să treacă cu automobilul prin vad, s-a împotmolit în bolovani şi s-a întors înapoi furios. A însărcinat pe comandantul companiei a 10-a să facă imediat pod de lemn, ca să poată trece şi am dispus să meargă a doua zi încă un pluton ca să ajute la tăiatul lemnelor şi la nivelatul drumului.
Joi, 18 august 1916 Azi s-au împlinit zilele de mobilizare; aşteptăm să ne sosească completările, adică absenţii de toate categoriile, pentru că de fapt se concentrase de mult clasele aproape corespunzătoare efectivului de război… Trupele noastr, deşi nu întâmpină rezistenţă, înaintează încet; explicarea o vedem în faptul că trebuie să aşteptăm timpul ca armata să se concentreze şi apoi să vină în zona de operaţiuni. Aşa că noi care formăm pânză de acoperire stăm câtva timp în defileuri, apoi numai după aceea vom începe operaţiunile propriu-zise. După amiază încalec şi plec la Oituz să văd ce lucrează oamenii pe care i-am trimis la repararea podului. Parcurg distanţa de 8-9 km până la ultimul pod, lăsând calul în voia lui; aveam senzaţia că sunt într-o excursie pe munte. Nu te puteai sătura admirând frumuseţea locurilor. Aş fi uitat de campanie dacă nu aş fi întâlnit în drum trupele care reparau drumul şi podurile. În napropiere de satul Oituz defileul se sfârşeşte şi se deschide o vale largă, frumoasă, cu puţine sămănături, în faţa căreia către apus domină dealurile Moghioruşului. Ultimul pod e stricat rău; platforma îndoită şi căzută în apă, iar capetele depărtate de maluri, aşa că făcea reparaţia foarte anevoiasă. Trebuia să se construiască adaosuri la capete pentru a putea lega malurile şi apoi să se înjghebe o platformă deasupra. Ceea ce s-a şi făcut. Acum lucrul era pus pe drum şi puteam spera că a doua zi va fi dat circulaţiei, rămânând numai să se niveleze malurile care erau cam înalte şi dădeau o pantă prea mare pentru căruţele de aprovizionare supraîncărcate, cu caii lor păcătoşi. De artilerie nu era nevoie, căci ea trecea perfect prin vad (n.n. este vorba de podul care se află înainte cu vreo 2 km de intrarea în satul Oituz, urcînd dinspre Poiana Sărată spre Oituzul ardelean; numărătoare podurilor s-a făcut astfel: primul peste Cernica, al doilea peste Brezaia, al treilea peste Oituz după camping, al patrulea la Caraslău, al cincilea înainte de Oituz). Asigurându-mă că lucrul merge acum bine, o pornesc cu un camarad să facem o vizită repede în satul Oituz, care era la vreo 2-3 km. mai departe. Un grup de case sărăcăcioase; o singură locuinţă mai răsărită. Populaţia fugise; se vede că-i un sat locuit de unguri. Aceasta explică pentru ce soldaţii, trupele ce au trecut pe aici, au scos totul de prin case şi au spart ferestrele cu pietre, au scris cu cărbune pe pereţi diverse lucruri. Sunt ungurii cu care vecinii noştri au colonizat graniţa pentru a face o barieră de separare între noi şi românii din Transilvania. La întoarcere, spre mirarea noastră, vedem că un locuitor a rămas; era un maghioron, român maghiarizat, care avea rolul de paznic al gospodăriilor părăsite.
Vineri, 19 august 1916 Încep a mî obişnui cu viaţa de campanie; nu mai am senzaţia continuă de oboseală şi noaptea am început să dorm fără a mai simţi aşa de tare frigul. Culcuşul de paie în cortul mic şi jos ca o cutie mi se pare foarte plăcut, atât numai că nu m-am obişnuit încă a dormi nedezbrăcat. Este aproape o săptămână de când dorm îmbrăcat cu hainele. În vraful de ordine, de dimineaţă găsesc o proclamaţie a M.S. Regele pe care trebuie să o citim trupei şi ofiţerilor.
„Ostaşi! V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale cărăr rămăşiţe zac în pământul ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm greutăţile şi (…) izbânda va fi a noastră.
Arătaţi-vă, deci, demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi slăvi”.
Ferdinand
Adun compania şi citesc proclamaţie. Soldaţii răspund cu urale la ultimele cuvinte; dar observ că pe feţele lor într-adevăr apare bucuria când spun şefilor de secţii să vină la mine să primească tutun pentru efectivele subunităţilor lor. Îi urmăresc cu privirea să văd cum comentează în grupuri manifestul regal.
După prânz, peste vreo oră, aud soldaţii strângându-se în grupe şi vorbind tare, de armată, de trupe, de artilerie; nu înţelegeam desluşit ce-i. Un soldat se pleacă la gura cortului şi cu mare bucurie îmi spune că spre Hârja se vede venind armata noastră. Mă ridic şi privesc în direcţia în care se uitau cu toţii; pe o distanţă mare se vedea, deasupra şoselei, nori enormi de praf ridicându-se în văzduh. Aveai impresia că satul Hârja arde; abia se distingeau câţiva şi vreo două grupe de case. „Acestea sunt trupe de cavalerie”, le spun soldaţilor, „căci numai din trapul cailor se poate ridica aşa praf. O coloană de infanterie lasă î şuviţă lungă de praf, care o întovărăşeşte şi care de obicei se abate pe o latură a drumului.” Plec la vale spre vama Oituz şi aştept trecerea armatei care vene. Nu mă înşelasem; era divizia de cavalerie, destinată Armatei de Nord. Văd comandanţi cunoscuţi şi regimente de roşiori. Se apropiau de graniţă în trap regulat. Aveau o înfăţişare bună; caii în bună stare, chiar frumoşi. Soldaţii cu figurile slabe şi osoase, dar dezvoltaţi şi vânjoşi. Lăsau intervale între unităţi, ca să nu-i orbească praful. Împodobiţi cu verdeaţă, păşeau frontiera în urale prelungite. Stam rezemat de un stâlp şi căutam cunoscuţi, să-i întreb, din treacăt, ceva de la Iaşi.
Populaţia din Poiana Sărată se înşirase toată pe marginea drumului să-i privească trecând.Dar un privitor deosebit îmi atrage atenţia. Era vameşul ungur în uniformă, arestat în localul vămii româneşti, cu santinela lângă dânsul, ieşise în balcon la etaj să vadă armata. Observam expresia figurii lui. Se citea o ură şi un dor de răzbunare, cum cel mai straşnic mimic pe scena unui teatru n-ar putea-o reda. Stătea nemişcat, cu o mână rezemată pe balustradă şi cu figura crispată, fără o clipire, privea chesoanele grupelor de mitralieire ale regimentului de cavalerie, care tocmai trecea cu zgomotul metalic caracteristic, pe care îl produc roţile pe pietrele şoselei. Mă întrebam: ce-o fi gândind acel om în acest moment? Desigur îşi potolea ura cu gândul răzbunării.
Sâmbătă 20 august 1916 În sfârşit, după atâta timp de secetă, o ploaie abundentă astâmpără praful şi răcoreşte aerul. Verdele închis al pădurii apare iarăşi în toată puritatea, căci frunzele galbene ce vesteau venirea toamnei au căzut sub greutatea apei. Devale, în faţa pichetului de grăniceri, cîţiva ofiţeri stau în picioare, în grup, într-o grădiniţă călcată şi distrusă; în mijlocul lor un caporal de grăniceri le isoriseşte cum s-a făcut trecerea prin punctul Oituz în seara mobilizării.
– … „un grup, cu foarfeci, trebuia să alerge imediat să taie firele telefonice ale posturilor, pentru ca să nu se poată anunţa în interior ce se întâmplă aici; alt grup trebuia să luăm, fără focuri, de se va putea, postul de trecere; dl. colonel Piperescu ne-a dat ordin să executăm acestea, pentru că cunoşteam bine oamenii şi locul. Eu eram în grupul de la punctul de trecere; pe când ai mei căutau să ia postul, somez pe şeful de jandarmi să se predea; el pune rezistenţă şi când vede că nu e glumă, vrea să tragă în mine. În acel moment i-am împlântat baioneta în piept, cu o singură îzbitură; când am vrut să o răsucesc puţin, s-a prăbuşit cu un geamăt ce semăna cu un muget de vită, alătura cu ghereta”. Imediat trupele… şi, în sat, nimeni nu ştia absolut nimic, era linişte completă.
Priveam înfăţişarea acelui caporal când istorisea cele de mai sus. Scund, blond, cu o mustaţă abia mijindă, plin la faţă, expresia lui trăda bunătate şi linişte. Povestea simplu, fără gesturi sau accente patetice, fără cea mai mică urmă de lăudoroşenie sau pretenţie de curaj. Învârtind între degete codiţa unei frunze, ca şi cum ar fi istorisit vreo poveste auzită, ca şi cum n-ar fi fost el singul care a izbit cu baioneta în pieptul unui om şi nu l-a impresionat deloc sângele care a ţâşnit pe lături sau prăbuşirea aceezavă. I s-a ordonat, a executat, ca şi cum ar face un serviciu oarecare, el care, cu o oră mai înainte, nu visa poate decât la liberare, la părinţi, familie, gospodăria lui din vreun sat îndepărtat. Am înainte, ca o viziune, chipul acelui caporal. El face parte din mulţimea eroilor anonimi, de care a avut mulţi armata noastră, dar care în majoritatea lor azi dorm în pământul scump inimii lor. Asemenea eroi simpli, modeşti, necunoscuţi, am mai văzut în decursul campaniei; ei mi-au încălzit sufletul şi mi-au alinat durerea ceasurilor amare ce am avut în urmă de trăit.
Maiorul nostru trece prin sat; îl ajung şi mergem împreună sî vedem cum se face paza magaziilor, depozitului; dacă n-ar putea cineva să-i dea foc într-o noapte. Doi soldaţi, cu un fierăstrău, se pregăteau tocmai să taie un pom, care încurca circulaţia şi vederea în dosul magaziilor. O femeie, ce locuia acolo ne iese înainte şi ne roagă să nu i se taie pomul.
Apropiindu-ne de locul vechi al vămii ungureşti, o altă reclamaţie. O doamnă, care locuia acolo, soţia unui funcţionar luat şi expediat în ţară, ne reclamă că ofiţerii de intendenţă i-au luat o canapea şi nişte lucruri pe care le-a pus într-o cămară alăturea, ca să se servească de ele, şi că se teme că le va prăpădi. Aşa impertinenţă şi aşa batjocură era în tonul şi cuvintele ce ne adresa că am spus comandantului „aceasta trebuie să fie o bună poamă”. Maiorul cu cuvinte asigurătoare, abia o potoli.
După amiază facem o vizită preotului din sat. Întovărăşit de vreo doi-trei camarazi, batem la uşa locuinţei lui şi exprimăm dorinţa de a-l vedea. Ne invită într-o odaie curată ce-i servea de salonaş de primire. Simplu mobilat, curat şi ordine. După recomandările de cunoştinţă aflu că se numeşte Rafiroiu şi că e preot ortodox. Tânăr, cu faţa albă, cu o barbă mică blondă abia răsărindă, avea aerul simpatic şi serios. Nu ştiu prin ce legătură de idei, îmi venea în minte l’ablee Mouret a lui Yola. Îl întreb ce a făcut şi cum a aflat de trecerea noastră duminică seara.
-Cum să vă spun? Lucru aşteptat de atâta vreme, a venit totuşi foarte pe neaşteptate. Ne culcasem şi deodată aud pe cineva bătând în uşă, iar în sat oarecare zgomot pe şosea. Întreb cine-i şi văd că era servitoarea, care îmi spune că soldaţi români au năvălit în sat pe la case şi arestează pe unii unguri indicaţi de jandarmi. Aprind lampa şi dau să mă îmbrac, tot gândindu-mă ce poate să fie; încă tot nu-mi venea să cred; cât mă îmbrăcam însă aud la o casă în vecinătate bătăi tari într-o uşă şi un glas puternic răsunând în nopate:”deschide, ceara…”; am izbucnit într-un râs nervos, după expresie am fost deplin încredinţat că într-adevîr sunt ai noştri.
Se opro şi. adresându-se servitoarei spuse să ne servească o dulceaţă şi să ne prepare câte o cafea.
-Părinte, ai făcut, cred, cunoştinţă cu preotul regimentului nostru, Roşescu, doar aţi slujit împreună la biserică?
-Da, e un preot tânăr, cult şi foarte simpatic; avem să slujim mâine, duminică, iarăşi; dacă voiţi, să veniţi dimineaţă la slujbă. A stat zilele acestea la mine, am discutat multe, de ale bisericii, ale politicii.
Tocmai mă îndepărtam de măsuţa rotundă din mijlocm luând loc pe un scaun lângă fereastră, căci voiam să fumez, când, cu un aer grav şi serios, preotul Rafiroiu mă întreabă:Unde au ajuns trupele noastre?
-Părinte, chiar dacă aş şti, ni-e interzis să o spunem dar te rog să mă crezi că eu însumi nu ştiu precis; am numai o idee vagă, din cele ce am vorbit azi cu un ofiţer de-al nostru care venea de la Breţcu.
La pronunţarea acestui cuvânt, faţa preotului se lumină, o veselie deosebită vedeam cum i se revarsă în suflet.
-Slavă Domnului, zise el, mi s-a uşurat gândul; atunci aţi trecut Moghioruşul cu bine. Domnilor, tare mare grijă am avut; credeam că vi se va opune rezistenţă pe Moghioruş, nu ştiţi ce poziţii sunt acolo, imposibil de luat. Cum aţi trecut aşa puţini, mare grijă aveam; mi s-a luat o piatră de pe suflet. Ieri când am văzut cavaleria trecând, am mai prins curaj. Am văzut şi eu armată; dar vă mărturisesc că eu mă aşteptam să treacă puhoi.
– Părinte, să nu-ţi închipuieşti că o armată ce înaintează îmtr-o regiune merge pe o şosea ca la plimbare; sunt multe colane care înaintează paralel, având un ax de mişcare. Chiar aici noi nu ştim pe câte linii şi cu câte trupe s-a făcut trecerea. Preotul mă ascultă cu luare aminte. Şi apoi, continuai, grosul îl va forma armata rusă, căreia îi deschidem drumul să treacă la unguri, căci se necăjeşte în Carpaţi de 2 ani cercând să treacă şi tot nu a reuşit. Acum îi vom face rost să meargă ca la plimbare, fără nici o pierdere, cu forţe proaspete.
– Să dea Domnul să reuşim bine, încheie dânsul. Mai vorbim de una, de alta şi ne despărţim. La întoarcere în bivuac găsesc ordinul ca să pregătesc compania de plecare cu totul a două zi la ora 8; voi merge în defileul Oituz, făcând gardă la cota… la satul Oituz, vom înlesni trecerea pe poduri a coloanelor.
Duminică 21 august 1916 De dimineaţă îndată ce luăm ceaiul, în 10 minute, ridicăm bivuacul şi suntem gata de plecare. Am impresia că abia astăzi plec în campanie, începând o viaţă nomadă. Soldaţii sunt mai mult curioşi de lucruri noi, decât veseli. N-au prea fost mulţumiţi când au aflat că mergem numai până la Oituz, în defileu; ar fi fost doritori să meargă mai departe, să vadă oameni, sate, oraşe. Înaintarea aceasta aşa de înceată, cu etape scurte parcă ar fi încercările pe care le face pasărea de a sălta de la pământ, pentru a-şi lua zborul. În coloană, pornim spre apus; soldaţii fac semnul crucii în momentul când ne dezlipim de pământul ţării. … Trecând satul Poiana Sărată, ne înfundăm în cotiturile defileului unde văd un coleg de şcoală, inginerul Hoişescu care, cu un instrument, abia jalonează drumul şi trasează axul podului întâi pe Oituz…. Ne oprim în apropierea cotei 624. Bivuac pe malul Oituzului sub brazi, în pădurea ce coboară până la malul apei.
Bibliografie:
Ionescu Gr., maior – Jurnalul de război al regimentului 13 Ştefan cel mare, Iaşi, 1921
Idem, Gloria unui regiment, ediţia a II-a, Bucureşti, 1925
Gheorghiu Aurel, căpitan – La hotarele Moldovei, Bucureşti, 1923
Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 1 (41)/97, 2(42)/1997, 3(43)/1997, 5-6 (45-46/1997; autori: comandor Gheorghe vartiv, dr. Constantin Cloşcă