La reorganizarea din anul 1917, Divizia de infanterie era organizată pe 2 Brigăzi a câte 2 regimente de infanterie, fiecare regiment cu câte trei batalioane. Diviziile 1-10 aveau şi un regiment de vânători. Ca artilerie, fiecare divizie avea o brigadă compusă din două regimente: unul de tunuri (cu 9 baterii) şi unul de obuziere (cu 4 baterii).

Regimentul de tunuri era organizat pe 3 divizioane a câte 3 baterii. Tunurile erau de câmp, calibrul 75 mm, md. 1904 sau 1907 francez.

Regimentul de obuziere era organizat pe două divizionae a câte două baterii. Divizionul 1 avea obiziere de 105 mm, md. 1912 sau obuziere de 120 mm md. 1901 şi 1888. Divizionul 2 era înzestrat cu obuziere de 150 mm md. 1912 sau cu obuziere de 155 mm, md. 1915 şi 1917.

În zona trecătorii Oituz, până la 26 iulie 1916, frontul era următorul: est Slănic – Pravila – Vf. Ungureanu – Hârja – Bălcuţa – Măgura Caşinului. În zonă acţiona Armata 2 română condusă de generalul Alexandru Averescu, după cum urmează:

Corpul 4 armată avea:

–         Divizia 7 în apărare între râurile Doftana şi Oituz;

–         Divizia 6 între Oituz şi Măgura Caşinului;

–         Divizia 8 de la Măgura Caşinului până la Zboina Neagră.

Corpul 2 armată îşi avea dispuse în apărare, pe linie, toate cele trei mari unităţi: 12,1 şi 3 între Zboina Neagră şi Valea Sării; limita dreaptă se lega cu o divizie din Corpul 8  din Armata 8 rusă.

Armata 2 română avea în rezervă circa 4 batalioane dispuse înapoia Corpului 2 armată română.

În total, Armata 2 română dispunea în zonă de forţe de valoarea a circa 34 de batalioane, fiind sprijinite de peste 130 de guri de foc de artilerie.

Gruparea duşmană, comandată de generalul Gerok, însuma forţele a peste 50 de batalioane de infanterie şi 200 de tunuri, între acestea predominând artileria grea şi super grea (piese de 210 şi respectiv 350 mm). Inamicul şi-a concentrat forţele principale în zona văii Oituzului, în special în faţa dreptei Armatei a 2-a române. Astfel, corpul 8 austro-ungar ocupa porţiunea de teren dintre valea Doftanei şi Măgura Caşinului, având în compunerea sa Diviziile 70 infanterie austro-ungară, 117 infanterie germană şi 71 austro-ungară. Diviziile 70 şi 71 fuseseră puternic întărite; fiecare dintre ele primiseră o mare unitate: prima, Divizia 7 cavalerie iar cea de-a doua, Divizia 8 cavalerie austro-ungară. Comandantul grupului 8 austro-ungar a hotărât să dea lovitura principală pe direcţia Oneşti, acţionând cu Divizia 117 infanterie germană peste vârfurile Ungureanu şi Coşna (pe la nord de valea Oituzului) şi cu Divizia 71 austro-ungară pe la sud de acesta. O lovitură dată cu Divizia 70 infanterie austro-ungară peste înălţimile Pravila şi Cireşoaia pe la nord de vale Slănicului era menită să acopere stânga grupării principale şi să ducă la interceptarea comunicaţiilor din valea Trotuşului şi la cucerirea nodului de comunicaţii Târgu Ocna. La lovitura principală, pe un front de aproximativ 7 km, la zona de joncţiune dintre Diviziile 7 şi 6 infanterie române, Corpul 8 austro-ungar a realizat o superioritate în infanterie şi artilerie de aproape 4/1; acest front se întindea în stânga şi dreapta văii Oituzului, fiind susţinut în zona satului Poiana Sărată de puternice lucrări de geniu, drumuri de acces pentru artilerie, drumuri de aprovizionare ale căror urme se văd până azi.

Furtuna atacurilor inamice s-a dezlănţuit la 26 iulie/8 august 1917; încă din zori, asupra trupelor române s-a abătut un bombardament infernal. Sute de minute, aproape fără pauze, a bătut artileria inamică. Proiectile masive, trase de tunuri cu calibre impresionante pentru acea perioadă, s-au spart ameninţătoare în special în poziţiile ocupate de trupele Corpului 4 armată român. Au fost lovite puternic înălţimile Pravila, Ungureanu şi Bălcuţa. Numai asupra vârfului Ungureanu s-au tras peste 2000 de proiectile. La ora 7, văile Slănicului, Oituzului şi Caşinului răsunau încă de bubuituri. Ecoul sinistru al spărturilor de obuze se auzea până hăt departe, mult înapoia aliniamentelor ocupate de trupele noastre.

După aproape  4 ore şi jumătate de bombardament, grupul Gerok a trecut la ofensivă cu 6 divizii de infanterie, două divizii de cavalerie cărora li s-a adăugat în ziua următoare şi Batalionul alpin wűrtenbavarez. Atacul a pornit spre poziţiile Diviziilor 7 şi 6 infanterie de la aripa dreaptă a Armatei 2 române.  Valuri compacte de trupe inamice s-au năpustit ca vijeliile pustietoare asupra poziţiilor ocupate de ai noştri. Apărătorii din defileul de la Oituz erau însă la post.

Valul atacului vrăjmaş izbeşte puternic în sectorul ocupat de militarii Diviziei 7 infanterie. Curând vârful Pravila (cota 875) devine un vulcan de foc. Trupe din Divizia 70 austro-ungară fac sforţări evidente pentru a ocupa poziţia. Dar un tir dens de mitraliere şi puşti mitraliere se prăvăleşte peste ele. Duşmanul încearcă să înainteze spre Tg. Ocna; de 4 ori încearcă să forţeze intrarea în aşezare, dar este respins de ostaşii Regimentului 27 infanterie. Copleşiţi de superioritatea numerică a adversarului, ostaşii români sunt nevoiţi să se replieze. Situaţia devine extrem de critică. Duşmanul înainta pas cu pas, neţinând seama de pierderi. În linia întâi a sosit, de îndată, generalul Averescu, comandantul Armatei 2. Dându-şi seama că sunt clipe de grea cumpănă, a cerut ajutor Marelui Cartier General al armatei române. „Presiunea inamicului pe frontul Diviziilor 6 şi 7 infanterie – se arăta în raport – întrece puterea lor de rezistenţă. Nevoia de întăriri se simte din ce în ce mai mult”. Rezultatul: spre Oneşti au fost trimise în marş forţat în ajutorul Armatei 2, Divizia 1 cavalarie, Batalionul de  vânători de munte şi Brigada de grăniceri. Divizia de cavalerie a intrat imediat în foc. Escadroanele, descălecate, au contraatacat năvalnic, la baionetă, gonind inamicul de pe Poiana lui Boboc şi de pe înălţimile apropiate. Alături de ei au luptat vitejeşte vânătorii de munte, pe care maiorul francez Reymond Gelinet, martor ocular al luptelor, îi califica drept „bravi între bravi”.

         LA flancul drept al armatei, Regimentul 27 infanterie a pornit şi el la contraatac şi, acţionând în cooperare cu două batalioane din Divizia 2 rusă, a recucerit poziţiile de pe înălţimile din jurul Cireşoaiei. Înfrântă decisiv, Divizia 70 infanterie austro-ungară a părăsit în dezordine câmpul de luptă; rândurile ei erau mult rărite, 1500 de militari nemairăspunzând la apel. Rămăsese Coşna. Aici au pornit la atac, în coloane convergente, cavalerişti, grăniceri, vânători de munte, alungând duşmanul.

Concomitent, se produc atacuri puternice pe valea Oituzului. Înălţimea Ungureanu – cota 773 devine parcă un magnet pentru trupele Diviziei 117 infanterie germană. În lupte se disting prin rezistenţă ostaşii Regimentului 16 infanterie. Deşi suferise pierderi grele, unitatea se bate pentru fiecare metru de teren. Unele subunităţi continuă rezistenţa chiar şi după ce adversarul era pe punctul de a le încercui. Aşa de pildă au procedat companiile 9 şi 10. Deşi împresurate, se bat ca pentru întregul regiment. Rezistă până când izbutesc să iasă din încercuire.

         O zonă fierbinte a frontului a fost încă din prima zi, vârful Bălcuţa. Se spune că aici a venit în prima linie, pentru a-şi conduce direct trupele, însuşi arhiducele Ioseph. Sub privirile lui s-au desfăşurat atacurile violente ale Diviziei 71 austro-ungare. Duşmanii au fost primiţi de ostaşii Regimentelor 11 infanterie şi 7 vânători. Ei au rezistat pe poziţie cu o vigoare demnă de admiraţie. Abia în după amiaza zilei, cu rândurile simţitor rărite, infanteriştii şi vânătorii se repliază cu 1 la 2 km, pentru a se fortifica pe un alt aliniamnent. Către seară, mânios de rezistenţa încăpăţânată opusă de români, prinţul părăseşte în grabă câmpul de luptă.

A doua zi, pe 27 iulie, Corpul 8 austro-ungar continuă ofensiva, presând în special spre limita stângă a poziţiei ocupate de Divizia 7 infanterie. Militarii români acţionau cu efortul spre satul Slănic şi pe înălţimea Coşna. Curând, aici se încinge o luptă „pe viaţă şi pe moarte”. Copleşiţi sub raport numeric, ai noştri sunt nevoiţi, după câteva ceasuri de împotrivire fermă, să cedeze localitatea Slănic. Se menţin însă cu străşnicie pe Coşna. În zilele următoare, duşmanul reia atacul, situaţia românilor devenind deosebit de grea. Ca urmare, comandantul Corpului 4 armată hotărăşte o „realiniere” a trupelor sale aflate în luptă, realizând astfel un front mai scurt şi mai tare, jalonat de vârful Cireşoaia (cota 772), dealul Muncel, dealul Leşunţului şi Măgura Caşinului. Atacurile se ţin însă lanţ. În ziua de 29 iulie, toate cele 5 divizii duşmane reiau atacul, presând în mod deosebit pe văile Slănicului şi Oituzului. În dimineaţa zilei de 29 iulie, pe valea Oituzului sosesc Divizia 1 cavalerie, o brigadă de grăniceri, un batalion de vânători de munte şi alte unităţi şi subunităţi. O parte din aceste forţe sunt introduse în luptă direct din marş. Lupte puternice s-au dat în zona dealului Stiborului, Poiana lui Boboc şi vîrful Coşna (cota 789), aflate între Oituz şi Slănic de asemenea sunt recuperate vârfurile Vrânceanu, Măgura, Cuprianu, Grohotişu şi Cireşoaia, la nord de Slănic.

Pe frontul Diviziei 6 infanterie inamicul reuşise să creeze o spărtură pe dealul Sticlărie, la joncţiunea dintre Regimentele 12 Cantemir şi 31 infanterie. Grănicerii care sosiseră în ajutorul unităţilor acestei mari unităţi au pornit la contraatac pe o ploaie torenţială şi cu tot focul violent al trupelor germane au obţinut succese, stăvilind înaintarea duşmanului pe această direcţie. Printre cei aproape 800 de ostaşi care au căzut, morţi sau răniţi în luptă, se afla maiorul Petre Caracaş, comandant de batalion şi legendarul caporal cu o singură mână, Constantin Muşat.

Luptele nu s-au oprit aici. Cu toate pierderile sufeite, la 6 august, diviziile inamice au reluat atacul. N-au reuşit să înfrângă dârza rezistenţă a trupelor române  şi ofensiva a eşuat.

Băile de pe Brezaia au fost construite în anul 1917 de trupele germane.

 Între 26 iulie şi 21 august 1917, odată cu bătălia de la Mărăşeşti, trei divizii româneşti au oprit ofensiva a cinci divizii germane. Monumentul Eroilor de la Oituz păstrează vie memoria luptătorilor căzuţi în aceste bătălii, iar placa ţintuită în stâncă aminteşte deviza care le-a fost crez în luptă. La „Cota 383”  se găseşte un monument comemorativ – „Castelul”, ridicat în amintirea cavaleriştilor căzuţi în timpul unei şarje nimicitoare în 1917.

La sfârşitul toamnei lui 1918, trupele Puterilor Centrale sunt învinse. Armata română, limitată drastic de prevederile Tratatului de la Bucureşti, începe mobilizarea; primele divizii care termină mobilizarea sunt Div. 8 Inf. care este trimisă în Bucovina şi Div.7 Inf. care trece de la Piatra Neamţ spre Borsec-Topliţa-Ditrău, ocupând bazinul superior al Mureşului, apoi extinzându-se spre Târgu Mureş-Bistriţa; de asemenea, terminând şi ea mobilizarea, Div. 1 Vânători se concentrează la Comăneşti şi Asău şi trecând prin pasul Palanca, ocupă Miercurea Ciuc şi bazinul superior al Oltului, extinzându-se treptat spre Odorheiul Secuiesc – Braşov; astfel, căile ferate Braşov-Sf. Gheorghe- Miercurea Ciuc – Tg. Mureş şi Braşov – Sighişoara au fost asigurate astfel de trupele române. Ca urmare, putem concluziona că trupele române nu au trecut în toamna lui 1918 prin pasul Oituz, în special datorită faptului că nu se putea asigura transportul pe calea ferată; prin ocuparea zonei de sud-est a Transilvaniei de Divizia 1 Vânători, trecătoarea a fost asigurată dinspre Transilvania.

Bibliografie:

Mărdărescu G.D., general – Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Bucureşti, 1922