Extras din „Ziarul de Bacău din 06.12.2005, autoarea articolului doamna Olimpia Filip

Poiana Sarata. Ultimul sat din judetul Bacau pe drumul ce duce spre Brasov. Din mersul masinii pare o localitate ca oricare alta, cu meri si corcodusi de o parte si de alta a drumului. Este duminica. Ma uit la ceas si vad ca ora este 12.00. Un puhoi de oameni iese de la biserica.

Majoritatea sint batrini. Toti se indreapta spre vechea scoala a satului, azi parasita. Oamenii nu intra in cladire. Ii asteapta pe flacaii satului imbracati in costume romanesti. „Noi sintem mocani, adica oieri. La noi orice sarbatoare a satului incepe cu imbracarea feciorilor in costume nationale si se termina cu dezbracarea lor. Azi sarbatorim inaugurarea primei baze de cercetari etnologice pentru Valea Oituzului. Si asta e o adevarata sarbatoare pentru noi”, incearca sa ma lamureasca un satean. Nu inteleg obiceiul cu imbracatul feciorilor. Acesta este si motivul pentru care doresc sa aflu mai multe amanunte. Ma lamureste in cele din urma inginerul Nicolae Vranceanu, fiu al satului. „La noi, totul este traditie. Totul este bine inradacinat si nimeni nu vrea sa schimbe obiceile satului. Este un ritual stravechi care se deruleaza sarbatoare de sarbatoare in acelasi fel. Baietii se imbraca in costume nationale, isi leaga tricolorul intr-un anumit fel, nu oricum. Si incaltatul cizmelor tine de un anumit ritual. Avem niste cirlige speciale cu care sint prinse incaltarile pentru a fi mai usor ridicate pe picior”, imi explica omul. Privesc tinerii imbracati in portul lor specific parca tocmai scos din cutie si le spun ca le sta bine imbracati in costume nationale romanesti. „Mocanesti!”, ma corecteaza unul dintre ei.

Multi sateni, oficialitati locale, reprezentanti ai Muzeului „Carpatilor Rasariteni”, din Sfintu Gheorghe, reprezentanti ai Ministerului Culturii au participat, duminica, la sarbatoarea poienarilor. Oamenii din sat erau bucurosi ca au ajutat si ei la realizarea acestui muzeu etnografic, prin donarea unor obiecte traditionale zonei. Fiecare dintre acestia a renuntat la cite ceva pentru muzeu. Majoritatea obiectelor adunate erau unelte de oierit specifice zonei, de la foarfece de tuns lina de pe oi si pina la site prin care se strecura urda, de la unelte de lucrat pamintul si pina la covoare mocanesti din lina. „Aceste obiecte nu le gasiti oriunde in tara. Doar la noi in sat se foloseau”, ma lamureste un satean. Singurul lucru care nu a putut fi expus la muzeu este costumul popular mocanesc. Desi fiecare om il are in casa, nimeni nu a putut sa renunte la el si sa il doneze. Interesant este ca, desi fiecare om il are in casa, muzeografii n-au putut reconstitui un astfel de costum. Aceasta, deoarece fiecare costum pastreaza citeva elemente comune, dar sint totusi diferite. „Portul mocanesc traditional este o imbinare de motive dintre cele mai rafinate, pe care oierii le-au imprumutat din zonele in care au fost refugiati sau au umblat cu oile. Desi pare greu de crezut, oamenii din aceasta zona sint dintre cei mai eleganti, au imprumutat doar elementele cochete din alte parti ale tarii si le-au introdus in portul lor. De aceea nu sint doua costume la fel”, m-a lamurit Dorinel Ichim, profesor muzeograf. Imi trec pe la ureche nume de oameni care, fiecare in parte, reprezinta cite o poveste unica. Sint batrini care au cunoscut razboiul, oameni care au fost nascuti in Crimeea sau in Basarabia si pe care viata i-a adus pina in acest sat. „Acesti oameni pe care ii vedeti au ramas romani in ciuda anilor de ocupatie straina. Localitatea acesta a fost inca din cele mai vechi timpuri un sat de mocani. Inca din 1823, oamenii acestia au batut tarusul aici si si-au facut case. Satenilor le place sa li se spuna mocani, adica ciobani. Istoria spune ca localnicii din Poiana Sarata aveau atitea oi, incit nu le mai ajungeau pasunile, desi intreaga zona are doar finete. Asa ca, multi au plecat cu oile lor in peninsula Crimeea, acolo unde au avut ce minca animalele lor. De aceea, multi sint nascuti acolo, sau mai au rude in acea zona”, mi-a povestit inginerul Nicolae Vranceanu.

Apa „Sarata”, un simbol pentru lacrimi

Batrinii satului povestesc si azi cum rusii din Crimeea au devenit in scurt timp din stapini, paznici la oile poienarilor nou veniti. Regimul din acea vreme a deposedat pe multi dintre oieri si acestia s-au intors la Poiana Sarata si au continuat sa faca acelasi lucru: oieritul. Tot oamenii adunati la sarbatoare povestesc cum, Dumnezeu le-a dat cea mai frumoasa zona din tara, cu ape minerale, munti, pasuni si apa Oituzului. Si ca Oituzul sa nu se confunde cu apa Uzului, oierii i-au zis Oit-Uz, adica un alt-UZ. Lucrul care l-am auzit de cele mai multe ori este ca acest sat a ramas pur romanesc, in ciuda multor ani de ocupatie maghiara. „Desi acest sat este unul dintre cele mai frumoase din tara, cuvintul „Sarata” reprezinta un simbol pentru cuvintul „lacrimi”. Spun acest lucru deoarece aceasta localitate a fost una martir. A facut fata atitor dezastre, incit nimeni aproape nu si le poate imagina. Cu toate acestea, satul nu a fost distrus, iar oamenii au continuat sa traiasca din oierit si din comertul cu diferite produse”, ne-a explicat muzeograful.

Fiecare satean, o alta poveste

Mircea Cirlan, un batrin trecut de 80 de ani, a inceput sa-si depene propria poveste. Omul fusese soldat pe front, in al doilea razboi mondial. In scurt timp, Niculai Colt, si el de 85 de ani, a inceput sa-mi povesteasca cum a fost soldat in Regimentul 25 Infanterie de la Tecuci si ca a luptat pe frontul de la Odesa si din Basarabia. Dupa terminarea razboiului, ce doi s-au intors tot in Poiana Sarata, pentru ca simteau ca acolo le este locul si ca oieritul este singurul lucru care doresc sa-l faca. Satenii au vorbit despre tot soiul de obiceiuri ale zonei. „Bunicul meu zicea ca finul nu are sarbatoare de aceea ne lua pe noi, nepotii, la cosit, indiferent daca era duminica sau nu. Nu ne lasa sa stam deloc la umbra, nici chiar in miezul zilelor de vara. El avea o vorba, aceea ca, finul se usuca in furca nu pe pamint”, ne-a povestit Nicolae Vranceanu. Dealtfel, toti oamenii satului nu vorbesc altceva decit despre oierit, adunatul finului sau razboi. „Cind au venit rusii, noi ne-am refugiat in alte zone. Nu am putut lua mai nimic. Tatal meu a luat doar niste bani, pe care i-a ascuns in carutul fratelui meu, care avea doar citeva luni. Apoi, in 1945 am revenit in sat. Totul era distrus. Am luat-o de la zero”, a povestit un alt satean.

„Caciuloaia”, spion pentru rusi

Altii povestesc cum femeile din sat pregateau placinte din brinza de oi, iar barbatii pregateau brinza pentru iarna. Nepotii Caciuloaiei povestesc cum bunica lor era „spioanca de-a rusilor”. „La Poiana Sarata era vama dintre Moldova si Ardeal. Bunica stia tot ce se intimpla in aceasta zona si avea sarcina sa transmita rusilor tot ce se intimpla. Vara statea la poarta toata ziua cu statia sub fusta si transmitea rusilor cine intra sau cine iesea din vama. Odata, povestea ea, au venit nemtii si au luat-o la intrebari, iar ea, de frica, a inghitit un document important, care nu avea voie sa il arate nimanui”, povesteste un nepot al femeii. Fiecare om al satului povesteste cite o intimplare pe care a trait-o. Profesorul Tutuianu, fost director al scolii din sat, nu-si mai aminteste foarte multe lucruri din razboi, dar tine bine minte cum impreuna cu elevii in doar o luna au sapat un sant tocmai din virful muntelui ca sa aduca apa in scoala. „Apoi scoala s-a desfiintat. Macar acum am satisfactia ca muzeul nostru va avea apa curenta”, a explicat profesorul. Am ascultat o multime de povesti ale oamenilor de acolo. In ciuda virstei lor, fiecare in parte isi povestea cu mare luciditate viata. Ei spera ca prin muzeul pe care l-au inaugurat viata si obiceiurile lor sa fie cunoscute de cit mai multa lume. Spera, asa cum au invatat sa spere secole de-a rindul. Asa au invatat de la parintii lor: sa fie mocani!

Imagini de la inaugurarea Muzeului, 06.12.2005 (reproduse din „Ziarul de Bacău”)