De o parte şi de alta a satului se aruncă în undele Oituzului următoarele pâraie:

pe stânga Oituzului: Cernica, care face o cascadă splendidă („Apa pe piatră”) şi Brezaia, care trece prin chei şi nu seacă nicioadată;

pe dreapta Oituzului: Haloşul, bogat în apă şi păstrăvi (cu afluenţii săi mai importanţi Măciucaşul şi Runcul).

Oituzul, apă iute şi cu debit bogat, poate oferi vizitatorilor o cură de băi reci şi sănătoase pe tot timpul verii. După ploaie vine înspăimântător, cu valuri de culoare pământie, cărând butuci rupţi de pe maluri. Izvorăşte de pe povârnişul nordic al culmii dintre Muşat (munte care se înalţă maiestuos şi singuratic pe cumpăna de ape dintre Putna şi Râul Negru, limitând spre sud cea mai mare curmătură din Carpaţii Orienali pe axul căreia s-a instalat Pasul Oituz) şi Lepşa de la 1100 m altitudine.

Nu departe de confluenţa Brezaiei cu Oituzul se află o fântână adâncă de 300 m din care iese un izvor abundent care o umple până la gură, făcând impresia că fierbe; un chibrit aruncat aici produce o pocnitură şi imediat o flacără mare se înalţă de pe apă, dispărând în câteva secunde.

Apa izvorului este bună de băut şi pentru făcut băi. La început, instalaţia era foarte primitivă dar curată – existau cabine cu căzi unde apa era încălzită cu pietre înroşite în foc.

Nemţii şi-au dat seama de eficacitatea lor şi în anul 1917 au instalat „băile” cu un confort mai modern. Acestea posedau instalaţii pentru inhalaţii, băi calde şi reci.

Ieftinitatea acestor băi în comparaţie cu Slănicul de peste munte cât şi efectul lor miraculos atrăgea în fiecare an tot mai mulţi suferinzi, în special pentru reumatism, afecţiuni hepato-digestive, dureri artritice.

Acum apa minerală nu prezintă decât un interes local. Extrasă din fântână, este transportată la gospodăriile localnicilor unde aceştia o încălzesc tot cu pietre înroşite în foc. Pentru băi, s-a făcut o captare care conduce apa până pe prundul de la vărsarea Brezaiei, unde locul este mai larg, aici construindu-se un bazin.

Tot pe Brezaia, la 4 km de vechile băi ale căror ruine sunt încă vizibile, există un izvor cu apă minerală cu gust sulfuros, iar pe valea Cernicăi, la aproximativ 1000 m se află un izvor similar numit de săteni „puturosul”, ambele neutilizate la fel ca şi multe altele care se pierd la suprafaţa pământului.

„Mineralizarea apei acestor izvoare, aproximativ 15 este diferită în funcţie de influenţele pe care le primeşte apa în circulaţia ei prin strat. S-ar putea ca mineralizarea să aibă şi influenţele unor ape de zăcământ care apar artezian captate în fântâna din partea de sud-vest a satului, pe dreapta pârâului Brezaia.

Din analizele făcute, apele au o mineralizare cloruro-sodică, bicarbonatate, slab sulfuroase, iodurate, litice (4,6 g/litru) şi cu emanaţii de gaz metan. Pentru ca aceste ape mineralizate plus altele în zonă deversant apar pe versantul dintre valea Oituzului a culmii montane ce desparte această vale de valea Slănicului pe care apar apele minerale de de la băile Slănic Moldova, se presupune şi pentru cele de la Poiana Sărată aceleaşi calităţi terapeutice; în plus, la Poiană apar şi unele izvoare de zăcământ, mineralizate şi cu emanaţii gazoase care nu apar la Slănic”.

Ing. hidr. Ioan Teacă

Depresiunea Poiana Sărată – Hârja este cuprinsă între două zone de îngustare dintre amonte şi aval, lăţimea atingând 900 m; în amonte de Poiana Sărată, trecătoarea se îngustează foarte mult, variind între 50 şi 2000 m. Depresiunea reprezintă cel mai important punct dintre sectoarele lărgite ale văii Oituzului, fiind închisă de sectoare de îngustare în amonte şi aval.

Oituzul – 204 metri altitudine absolută la confluenţa cu Trotuşul, faţă de 1300 – 1400 m la izvoare.

Hidrografia – Este determinată de structura geologică, compoziţia petrografică, relief, climat, vegetaţie. Din cercetările făcute în zonă la fântânile existente se poate aprecia că pânzele acvifere variază la adâncimi de 1-10 metri ce se alimentează din:

precipitaţiile atmosferice;

pânza de apă a văii;

infiltraţiile ocazionale originare din stratele acvifere de adâncime sub presiune.

Ape de suprafaţă:

Oituzul – format la izvoare din două pâraie: Muşata (1503 m) şi Myakoi (1446 m) care izvorăsc din vârfurile cu acelaşi nume; curge pe o lungime de 59,5 km; lăţimea albiei este de 6-8 m în cursul superior şi 10-15 m în cursul mijlociu. Adâncimea albiei minore: 30-40 cm, cu sectoare de peste 2 m. Este un râu tânăr de munte, eroziv puternic, având pante de curgere mari. Cea mai mare viitură s-a înregistrat la 2 mai 1975 – 244 cm la mira Ferăstrău, când s-a produs o adâncire a albiei cu 30-50 cm. Oituzul îşi modifică albia în permanenţă şi ăn mod special la viituri.

Afluenţi: Lepşa, Bucieş, Tolghieş, Predicator, Caraslău, Lipcheanu, Gherghiana, Haloş, Brezaia, Cernica, Feşchea, Rotăriei, Leşunţul.

ASPECTE GEOLOGICE

Cele mai vechi cercetări geologice în zonă s-au făcut în 1867 de geologul francez H.M.Coquand. În anul 1878 Fr. Herbich studiază stratele de Lipcheanu pe care le descrie sub denumirea de marne roşii sau verzi.

Grigore Cobălcescu, în 1881, studiază originea apelor minerale de la Slănic Moldova.

Alţi cercetători care au studiat au fost: în 1897 W. Teisseyre şi W. Uhlig în 1907.

În 1910, Ludovic Mrazec şi Popescu Voiteşti menţionează marnele roşii din Valea Oituzului şi alcătuiesc primul profil geologic care reflectă concepţia pânzelor de şariaj. Un profil asemănător publică G. Macovei în 1930. Interpretarea în pânză de şariaj a flişului carpatic se datorează în mare parte lui Ion Atanasiu – 1943.

Observaţii amănunţite cu cartografierea zonei se fac după 1948: Ion Dumitrescu (1943-1960), Ion Băncilă (1958), Fl. Olteanu (1949-1958), C.Georgescu (1961), I. Drăghici (1962-1963). Acestea au dus la obţinerea unei imagini complete a geologiei regiunii şi punerea în evidenţă a unor substanţe minerale utile. V. Mihăilescu în lucrarea sa „Grohotişurile de pe valea superioară Slănicului Moldovei” face şi unele referiri în legătură cu tăpşanul de acumulare laterală de la Hârja, stabilind originea lui proluvio-deluviană. Deosebit de importante au fost prospecţiunile cu foraje şi lucrări miniere efectuate de către Ministerul Industriei Petrolului şi Chimiei în zona Oituz-Caşin.

Cea mai recentă lucrare hidro-geologică în zonă a fost făcută de geologul Cezar Eugen de la formaţia teritorială Iaşi a IGPSMS – „Studiu hidrogeologic al apelor mineralizate din zona Văii Oituzului”.

a) Aspecte geologice

Pasul Oituz se găseşte situat în plină zonă a flişului Carpaţilor Orientali (fliş:ansamblu de terenuri constituite din conglomerate, gresii, argilă şi marnă, sedimentate într-o mare în timpul când fundul acesteia se găsea într-o continuă ridicare spre a deveni un lanţ muntos), la contactul dintre Carpaţii Moldovei şi Carpaţii de Curbură. Geologic unitatea face parte dintr-o arie de puternică scufundare a scoarţei umplută cu sedimente intens cutate de vârstă cretacică şi paleogenă şi care repauzează peste un fundament cristalin carpatic. Stratigrafic se disting două unităţi: una superioară: pânză de Tarcău şi alta inferioară: Zona Marginală, alcătuite din formaţiuni cretacice superioare şi paleogene dezvoltate în facies de fliş şi formaţiuni neogene.

Tectonic regiunea este axial mai scufundată, pretându-se mai bine la studiul pânzei de Tarcău, care are o poziţie superioară faţă de zona marginală, care funcţionează drept Autohton.

Pânza de Tarcău este alcătuită din formaţiuni senoniene şi paleogene. Senonianul este reprezentat prin stratele de Lupchianu formate din marne roşii şi verzi, marne cenuşii, grecii micacene şi gresii de tip Tarcău. Apare pe pârâurile Brezaia şi Lupcheanu. Eocenul pânzei de tarcău, reprezentat prin gresie de Tarcău, apare la gura pârâului Predicator, iar sub forma unor pachete gresoase şi marno-calcaroase pe pârâul Ungureanu. Oligocenul pânzei de Tarcău apare sub formă de gresie de Fierăstrău la gura pârâului Leşunţ.

Zona marginală este situată la est de unitatea pânzei de Tarcău fiind constituită din depozite eocene, oligocene şi miocene. Eocenul apare la zi în valea pârâului Cernica iar oligocenul îşi face apariţia pe pârâul Haloş şi Rotăriei (Rotarul). Cel mai bine reprezentat este miocenul prin stratele de Hârja alcătuite dintr-un complexdetritic marno-gresos conglomeratic cu roci de concentraţie chimică în baza sa ca sare şi gips. Este bine pus în evidenţă pe pârâul Cernicaîn sinclinalul Hârja-Poiana Sărată, la vest de Coama lui Mărtin şi în dealurile Leşunţului. Straturile de Hârja sunt bine reprezentate în valea Oituzului datorită faptului că în acest sector zona marginală suferă o scufundare axială, dând posibilitatea eroziunii să îndepărteze sedimentele mai noi.

Tectonic unităţile geologice aparţin de două unităţi: Pânza de Tarcău şi Zona Marginală.

Pânza de Tarcău încalecă continuu Zona marginală luând contact cu diferiţi termeni ai Autohtonului – cu miocenul pe Oituz, cu gresia de Kliwa în Plaiul Runcului.

Zona Marginală suferă în valea Oituzului o scufundare axială marcată de înaintarea Pânzei de Tarcău până la marginea flişului ca şi prin dezvoltarea în toată plenitudinea a termenilor superiori ai Autohtonului. Cu toată scufundarea axială, Autohtonul apare la zi în semifereastra Slănic-Hârja la vest şi în semifereastra Fierăstrău la est.

Aspecte geomorfologice

Se poate aprecia că munţii Vrancei şi Oituzului fac parte din grupa munţilor cu înălţimi mici şi mijlocii dezvoltaţi pe zona gresiei de Tarcău. În strânsă legătură cu structura geologică şi litologică culmile sunt fragmentate, cu profile de creastă larg vălurite dominate de culmi izolate, fragmentarea variind între 500-800 m adâncime. Întrucât tectonica de ansamblu a depozitelor îmbracă forma câtorva pânze de şariaj ce se succed de la vest spre est în ordinea vechimilor, fiecare unitate mai veche încălecând peste una mai nouă la est, altitudinea munţilor scade de la vest spre est treptat de la peste 1600 m (Vf. Nemira 1648 m) la sub 600 m. În subunitatea munţilor Vrancei se constată de asemenea o scădere a altitudinii reliefului de la peste 1300 m (Clăbuc 1364 m) la mai puţin de 600 m în nord spre valea mijlocie a Oituzului.Variaţia mare a faciesului petrografic a dus la apariţia pe valea Oituzului a unei succesiuni de sectoare lărgite depresionare şi de îngustări datorate eroziunii diferenţiale în gresii de Kliwa şi în şisturi disodilice. La intrarea în Grozeşti, valea are o lăţime de 1800 m, se îngustează apoi între dealurile Matiuşca şi Leşunţ la 400 m. La gura pârâului Leşunţ are 700 m lăţime pentru a fi tot mai strânsă între dealurile Puşcaşu şi coama „la Ploştină”, atingând 200 m. Lăţimea variază între 50-200 m până în apropierea dealului Păcuri unde se pătrunde în depresiunea Hârja-Poiana Sărată formată pe baza depozitelor miocene friabile din axul uni sinclinal mult coborât. Depresiunea este cuprinsă între două zone de îngustare dintre amonte şi aval. În această depresiune se înregistrează zona de maximă lărgire din cadrul trecătorii, lăţimea atingând 900 m. În amonte de Poiana Sărată, trecătoarea se îngustează foarte mult, lăţimea variind între 50-200 m. În zona Oituzului Ardelean, lăţimea este de 700-800 m. Depresiunea Poiana Sărată-Hârja a fost sculptată în depozite eocene şi oligocene apărute la zi în urma unor mişcări tectonice, dar mai ales depozite miocene friabile – gresia de Tarcău, gresia de Kliwa, depozite argiloase şi bituminoase cu impregnaţii de gips şi sulfaţi de fier, marne şi roci de precipitaţie chimică – gips şi sare. Pot fi puse în evidenţă două terase: una de 3-5 m în amonte şi în aval de Poiana Sărată şi alta de 8-12 m în amonte de pîrîul Brezaia, în zona Leurdiş.

Întrucât tectonica de ansamblu a depozitelor îmbracă forma câtorva pânze de şariaj ce se succed de la V la E în ordinea vechimilor, fiecare mai veche încălecând peste cea mai nouă. Altitudinea munţilor scade de la vest la est treptat de la peste 1600 m (Vârful Nemira Mare 1648 m şi Varful Şandru Mare 1639 m) la sub 600 m.

Solurile

În condiţiile climatice şi hidrologice caracteristice mediului geografic local, marnele şi gresiile s-au transformat şi se transformă treptat în sol vegetal prin acţiunea predominantă a factorului biologic – formaţii vegetale de plante verzi şi microorganisme. În trecătoare predomină solul brun de pădure, slab până la moderat acid, care ocupă 79 la sută din suprafaţa păduroasă. Solurile brune gălbui ocupă 14 la sută întâlnindu-se pe versanţii estici ai trecătorii, versanţi cu altitudine mică. Alte soluri care se găsesc în zonă sunt: soluri brune podzolice 3 la sută, soluri podzolice 1 la sută, soluri scheletice 2 la sută, soluri aluvionare 1 la sută. Se poate face aprecierea că solurile brune de pădure, slab până la moderat acide, s-au format sub acoperişul pădurilor de fag şi de amestec de brad cu molid prin procese de bioacumulare slab acidă cu o humidificare activă a materiei organice, cu formarea humusului forestier de tip mull şi mai puţin mull moder. Ca urmare, solurile permit creşterea vegetaţiei forestiere dar în acelaşi timp permit şi cultivarea plantelor de câmp.

Principalele rauri si parauri din jurul Poienii Sarate