La adresa aceasta http://www.youtube.com/watch?v=IwHoy-NYYhE puteţi vedea ceremonia ridicării drapelului unguresc în septembrie 1940 lângă podul Cernica, pe locul unde până în 1916 fusese drapelul imperiului austro-ungar.Din acest film am selectat o parte din imaginile de mai sus.

În august 1940, în urma Dictatului de la Viena dat asupra Ardealului, Poiana Sărată a intrat în zona care trebuia cedată. A fost ultima comună ocupată de unguri la 13 septembrie 1940 şi cea mai îndepărtată de Budapesta.

Ca urmare a Dictatului de la Viena din 30.08.1940 România a fost silită să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, care cuprindea regiunea actualelor judete Satu Mare, Maramures, Sălaj, Bistrita-Năsăud, Mures, Covasna, Harghita, ca si părti din Bihor si Cluj.

Administratia ungară a refăcut comitatele în limitele lor de dinainte de 1918 (limite care erau în anumite zone diferite de împărtirea teritorială română interbelică). Noile comitate total refăcute pe teritoriul cedat s-au numit astfel: Szilágy (Sălaj), Szolnok-Doboka (Solnoc-Dobâca), Beszterce-Naszód (Bistrita-Năsăud), Maros-Torda (Mures-Turda), Udvarhely (Odorhei), Csik (Ciuc) si Háromszék (Trei Scaune). Alte trei comitate au fost refăcute prin adăugarea de teritorii din Ungaria istorică: Szatmár (Sătmar) respectiv din Ucraina Subcarpatică: Ugocsa (Ugocea) si Máramaros (Maramures). În fine, două comitate au fost refăcute doar partial: Bihar (Bihor), din care o mare parte a rămas dincolo de noua frontieră formând noul judet românesc cu capitala la Beius si Kolozs (Cojocna) din care deasemenea a rămas o mică parte dincolo de frontieră (parte care s-a unit cu judetul interbelic Turda formând noul judet Cluj-Turda).

În zonele vestice ale teritoriului, autoritătile române au avut doar câteva zile pentru a se retrage (între 1-4.09.1940).

Două armate ungare au participat la ocuparea teritoriului: Armata 2-a (cu 102000 militari) care a operat în zona Oradea-Cluj si Armata 1-a (208000 militari) care a operat la Nord-Est de Armata 2.

Avansul lor în Transilvania a fost programat pentru 9 zile, începând cu 5.09.1940, ora 7.00, când prima unitate ungară a trecut frontiera la Sighetul Marmatiei. Marsul trebuia încheiat la 13.09.1940, la miezul noptii. Datorită întârzierilor apărute, comandamentul ungar a fost nevoit să trimită înainte de pe linia Cluj-Dej-Năsăud spre Sfântu Gheorghe, Corpul Rapid Ungar (Gyorshadtest), pentru a se încadra în acest interval. Grosul unitătilor n-a ajuns la destinatie decât în 18.09.1940.

S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a 40-80 km. Aceste etape, împreună cu principalele orase ocupate au fost:

Etapa I: 5.09.1940: Carei, Satu Mare, Sighetul Marmatiei, Ocna Sugatag. Etapa II-III: 6-7.09.1940: Oradea, Salonta, Simleul Silvaniei, Baia Mare, Năsăud, Marghita, Borsa;

Etapa IV: 8.09.1940: Zalău, Dej, Beclean, Bistrita;

Etapa V: 9.09.1940: Huedin, Gherla, Reghin;

Etapa VI: 10.09.1940: Târgu Mures, Praid, Gheorghieni;

Etapa VII: 11.09.1940: Cluj, Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Miercurea Ciuc;

Etapa VIII: 12.09.1940: Baraolt, zona Ciucului;

Etapa IX: 13.09.1940: Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc,

etape care se pot vedea pe harta de mai sus.

La 12.09.1940 s-a instalat administratia militară ungară, care a durat până la 25.11.1940, când a fost înlocuită cu administratia civilă.

În acel an, primarul comunei era Pavel N. Şerban, frate cu Din şi Ion Şerban şi care locuia în casa unde azi stă dl. doctor Marinescu, visavis de dl. Ţuţuianu. Sediul Primăriei era în casa unde a locuit Niculai Vrânceanu.

Pe 13 septembrie 1940, spre seară la ora 6, au apărut trupe maghiare în 8 autocamioane cu vreo 40 de militari iar a doua zi alte câteva autocamioane, în total cam 200 de oameni – o companie comandată de un căpitan – care se instalează în dosul Cimitirului Eroilor, lângă podul Cernica. A doua zi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, satul era la Biserică iar ungurii din sat, ridicând o tribună, au luat parte la slujba făcută sub cerul liber de preotul din Oituz, urmată de discursuri ce cuprindeau jigniri şi batjocuri faţă de români, numiţi bidoş bucskoros ola, adică opincari de români puturoşi.

Pe 16 septembrie, primarul Pavel N. Şerban a fost destituit şi numit ajutor de primar şi înlocuit cu ungurul Szoke Anton.

Pe 20 septembrie a fost schimbat şi notarul, fiind numit ungurul Szanto, fost notar la Valea Scurtă, jud. trei Scaune. Au sosit apoi jandarmii, poliţie secretă, funcţionari la poştă şi învăţători, toţi unguri. Au fost făcute liste cu românii care au făcut războiul în armata austro-ungară şi au dezertat la români; ei au avut foarte mult de suferit.

Primele victime ale horthysmului au fost: Ioan Gh. Vleja si Nicola Ciobanu. Ei au fost batuti si desfigurati. Victime ale agresiunii soldatilor horthysti au cazut si tinerele Maria N. Sandru si Maria Gh. Ceanga. Marturiile scrise de Gheorghe Bunghez, Neculai Dragoi Harjan, Constantin Vranceanu, Pavel Şerban si multi altii, mărturii care se găsesc la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău , fondul prefectura jud. bacău, dosar 46/1941, 110/1940 şi 109/1940 demonstreaza activitatea tortionara a militarilor horthysti şi civililor unguri practicata asupra romanilor ortodocsi din Poiana Sarata pentru a-i determina sa paraseasca locuintele stramosesti, rezultatele muncii lor pasnice si creatoare fara sa manifeste apucaturi barbaro-sovine fata de consatenii lor de alta credinta religioasa si etnie.

Sâmbătă 12 octombrie 1940: Femeilor care aveau bărbaţii trecuţi în România li se pune în vedere ca până a doua zi, 13 octombrie, să plece cu tot ce pot lua cu ele în saci, altfel vor fi expulzate cu forţa. Seara aceste femei cu copiii lor sunt arestate şi expulzate peste graniţă de slt. Levente de 21 de ani.

Duminică , 13 octombrie 1940: Civilii unguri, cam 20-25, câţi erau în sat, sunt înarmaţi. În seara de dumincă 13 octombrie , la orele 10, au fost ridicaţi de la casele lor în trei rânduri 60-70 capi de familie (în grupuri de 20-30) şi expulzaţi peste graniţă, la ora 2 noaptea, în România. Au putut lua ca bagaj haine, dar nimic de mâncare. În prealabil au fost puşi să semneze declaraţii că vor să se repatrieze în România şi nu au nici o pretenţie la averea care rămâne în Poiană. Cei care nu voiau să semneze erau băgaţi la beci şi bătuţi până semnau.

Luni 14 octombrie 1940 : Pe un timp năpraznic cu ploaie şi ninsoare, pe străzile satului începe un exod apocaliptic: femei, copii, mame, bătrâni, bătrâne încep să se scurgă către graniţă; autorităţile comunale şi de frontieră au publicat în comună prin sunet de goarnă că femeile ale căror bărbaţi sunt plecaţi să-i urmeze şi ele, neavând voie să ducă decât copiii, îmbrăcăminte şi mobilier. Vitele, păsările, alimentele, orice altă agoniseală rămâneau pe loc. S-a dat ordin în aceeaşi zi să plece orice valah. Din români au rămas doi bătrâni: moş Ion Drăgoi cu soţia, Gheorghe Chiţu – Nasbarin cu fata Maria, încă 3 femei văduve: Ana Furtună, Maria Apostol, Floarea Burtea, părintele Rafiroiu şi Neculai Vrânceanu. Au fost expulzaţi 167 de capi de familie împreunî cu copii mici, elevi, bătrâni şi bătrâne precum şi o femei bătrână decedată în vârstă de 85 de ani, Mihai Reveica. O parte din expulzaţi găsesc adăpost la Hârja, dar cei mai mulţi rămân prundul Oituzului de lângă podul Cernica timp de trei zile, în ploaie şi ninsoare. Armata română le-a dat ceai şi pâine. Primarul legionar din Hârja a adus o căruţă de pâine neagră şi un butoi de scrumbii. Deasemenea au fost ajutaţi de Crucea Roşie de la Bacău. De acolo au plecat spre Hârja, Oituz, Filipeşti, Oneşti, Braşov, Râşnov, etc. Oamenii expulzaţi veneau noaptea înapoi să ia câte ceva de mâncare. Familiile de unguri din sat au fost primele care au distrus şi au furat de la români. Trupele ungureşti au valorificat tot ce a aparţinut românilor, au tăiat animalele şi păsările şi au vândut tot.

Din cele 210 familii existente înainte de dictat, un număr de 36 figurează ca plecate la evacuare (29 în septembrie şi 7 pe 14 octombrie). Aceste familii s-au stabilit pe la rudele, cunoştinţele din Tg. Ocna (13), Oituz (8), Hârja (3), Căiuţi (3) , Oneşti (2), Moineşti (2) , Bogdăneşti, Dărmăneşti, etc.

Joi 17 octombrie 1940: preotului Rafiroiu i se pune în vedere să plece.

Duminică 20 octombrie 1940: preotul Rafiroiu este expulzat.

Anul 1943 aste primul an în care poienarilor din apropierea graniţei li s-a permis să intre să cosească fâneţele.

La întoarcerea din refugiu, s-a constatat că în biserică au fost ţinuţi cai iar în dreptul strănii arhiereşti şi a celei corespunzătoare din stânga fuseseră săpate locaşuri pregătite pentru dinamitatea bisericii.

Deasemenea, la întoarcearea din refugiu Oituzul gemea de peşte, în special clean. Casa parohială mai exista, ea a ars la câteva săptămâni după trecerea frontului. Se pare că cineva ar fi căutat în arhiva din podul casei şi ar fi lăsat ceva aprins, astfel casa parohială a ars până la temelie. Tot în avea perioadă au ars şi alte case din sat.

Dictatul de la Viena şi pârjolul luptelor din 1944 au adus noi suferinţe şi distrugeri Poienii Sărate.

Jumătate din gospodării au fost arse, dar biserica terminată în 1930 şi şcoala cu etaj au scăpat neatinse. Ulterior, au început să se întoarcă iarăşi la vetrele distruse, ajutându-se între ei la refacere, fără nici un sprijin material de nicăieri.

In anul 1941 a avut loc un recensamant ale carui rezultate se pot gasi in cartea „1941.Evi nepszamlalas demografiai adatok kozsegenkent” publicata de Biroul Statistic Central din Budapesta in anul 1990.

Conform acestor date, in Poiana Sarata erau 355 de locuitori, dintre care dupa nationalitate erau 349 maghiari si 6 romani. Dupa limba materna, erau 347 cu limba materna maghiara si 8 cu limba materna romana. Dupa religie, erau 269 romano-catolici, 12 greco-catolici, 53 reformati, 10 evanghelici, 11 ortodocsi. Dupa limbile cunoscute, limba maghiara era cunoscuta de 349 de persoane,germana era cunoascuta de 7 persoane ,slovaca era cunoascuta de 3 persoane , romana era cunoscuta de 173 de persoane, italiana, rusa si altele de cate o persoana.

Dupa sex, erau 244 barbati si 111 femei, În concluzie se constată numeroase acte de cruzime ale armatei maghiare şi ale civililor maghiari concretizate în confiscări de bunuri, devastarea gospodăriilor, aplicarea bătăii ca mijloc de convingere, ameninţarea cu împuşcarea, rele tratamente aplicate femeilor, expulzarea, toate acestea săvârşite de un popor cu pretenţii civilizatoare. Actele de mai jos rămân mărturii peste ani ale atrocităţilor ungurilor.

Mărturii:

1. Iată cum descrie preotul Ion Rafiroiu în memoriul său adresat Consiliului arhiepiscopal din Sibiu în noiembrie 1940 evenimentele din acea vreme (memoriu existent la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 109/1940, fila 229-238, fiind întocmit la Roman):

„Înalt prea sfinţite stăpâne,

Subsemnatul preot paroh ortodox al Parohiei Poiana Sărată, jud. Trei Scaune şi protopop al Oituzului, pentru timpul cât am stat sub ocupaţia maghiară după dictatul de la Viena – de la 14 septembrie până la 20 octombrie 1940, raportez şi declar următoarele: Cu toată insistenţa depusă de familie, copii, prieteni şi credincioşii mei de a mă refugia în urma trecutului meu, ca fost voluntar în armata română în 1916-1918 şi pentru activitatea mea patriotică, culturală şi naţională dezoltată în secuime ca protopop, nu mi-am părăsit turma şi am rămas pe loc lângă altarul strămoşesc, conştinet că această activitate îmi poate periclita viaţa. Am rămas cu soţia, o copilă de 12 ani, servitoarea şi tot avutul meu, hotărât să înfrunt orice primejdie.

După ocupaţie, până au fost trupele motorizate, n-am avut de suferit. Placarde tipărite în limbile maghiară şi română anunţau noile dispoziţii ale regimului militar. În aceeaşi zi comenduirea civilă-militară a plăşii Târgu Secuiesc cu colonelul Szentişvany, instituind noile autorităţi comunale, m-au cercetat la casa mea, cerându-mi ca orice neajuns din partea trupelor de ocupaţie să-l aduc la cunoştinţa d-sale.

Locul trupelor motorizate l-a luat un batalion de infanterie hămesit, lipsit de hrană şi furaje, iar populaţia era lipsită de alimente şi lucru, aşa că viaţa devenea tot mai grea, tot mai agitată. Au început terorizările clandestine din partea locuitorilor maghiari, circa 10 la sută, tolerate de autorităţi, iar mai târziu pe faţă, cărora au căzut victimă mai mulţi români între care şi locuitorii Ion Gh. Vleji, Nicolae Ciobanu, schingiuiţi şi bătuţi până la desfigurare ş.a. S-a încercat atentat la pudoarea fetelor Maria N. Şandru şi Maria Gh. Ceanga. Sfânta Liturghie o oficiam în prezenţa a doi jandarmi, după ce şi eu primisem o scrisoare de ameninţare încă în ziua de 14 septembrie.

În ziua de 26 septembrie, mergând pentru schimbul banilor biserici ila Târgu Secuiesc, între orele 2-3 d.m., am fost atacat în plină piaţă de derbedeii oraşului şi ameninţat cu linşarea, vociferând tot felul de insulte la adresa preotului valah şi a României. Am scăpat graţie intervenţiei unui tânăr ungur din Breţcu, care mă cunoştea şi a intervenit în momentul în care voiau să mă linşeze. Autorităţile, armata, negustorii priveau din uşile prăvăliei lor, deşi toţi mă cunoşteau nici unul nu a intervenit.

Spre casă – cu un camion din Breţcu – am aflat de atrocităţile comise în noapea de 13 septembrie, după retragerea trupelor române, când, din ordin, s-a dat voie localnicilor unguri să se răzbune, să fie maltrataţi românii din Breţcu, Mărtănuş, Ojdula, Zăbala, etc. iar preotul reformat, la serviciul divin ţinut trupelor maghiare în cătunul Oituz, a spus textual:”adiig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal” (valahul trebuie bătut până curge sânge din ciolan) martor Ioan Gh. Vleji.

Atunci am înţeles că viaţa românilor este în pericol şi m-am convins din acţiunile care au urmat. Totul a fost pregătit din ordinul guvernului maghiar printr-un plan diabolic înscenta să forţeze pe românii din Poiana Sărată, Oituz, simbol al eroismului românesc în luptele de întregire, care adăposteşte Biserica neamului, monumentul Lt. N. Macarie, primul mort când a trecut graniţa, Cimitirul Eroilor, Şcoala Lt. N. Macarie etc. să fie evacuat de români şi colonizat cu maghiari. Aces plan trebuia realizat prin orice mijloce. Întâi, îndemnuri mieroase, iar dacă nu reuşesc, prin vexaţiuni, terorizări ca românii să plece părăsindu-şi avutul şi a-i prăda. I-a încasat cu dări către stat, comună, le-a schimbat buletinele de identitate, dându-le adeverinţe de mână, încasându-se 60 de lei de fiecare buletin. Cei ce semnau că vreu să plece în regat le lua 90 lei pe declaraţii, le-a pus taxă de înscriere, 30 lei pentru fiecare elev, deşi se mai făcuse o înscriere. Copiii trebuiau să vorbească numai ungureşte, să salute ungureşte, pe cei care greşeau îi puneau să ridice mâinile sus, iar cei de unguri îi pălmuiau. Jandarmeria, sub motiv că stă sub ordine militare, se văicărea, dar nu ne da nici o ocrotire. Eu îndemnam populaţia să rabde orice vexaţiuni, să nu se înspăimânte şi să nu-şi părăsească avutul în prag de iarnă, să rabde că va veni regimul când va respecta tratatul.

Pe la începutul lunii octombrie, într-o sâmbătă, mă pomenesc cu doi jandarmi şi autorităţile comunale, care, din ordin, trebuiau să-mi facă percheziţie şi să aleagă toate cărţile, hârtiile care sunt contra ideii de stat maghar, dar în primul rând cărţile de istorie, geografie, hărţi, tablouri etc. Notarul a cercetat carte cu carte, a ales ce i se părea suspect şi le-a dus la primărie, apoi Steagul bisericii, ordonându-mi ca orice act contra statului maghiar să fie distrus. M-a întrebat dacă posed în bibliotecă volumul „Pădurea spânzuraţilor”. În aceeaşi zi s-au strâns cărţile de şcoală de la elevi şi au făcut percheziţie la diferiţi părinţi care aveau copii la şcoală. După masă am fost somat să radiez chipul fostului rege din biserică. În timpul acestei operaţii mi s-a pus în vedere de notar, care servise 17 ani sub români, că ar fi bine să părăsesc comuna şi să merg în eparhia Oradei sau Clujului pentru siguranţa mea. Eu am ripostat căci aici am fost orânduit să stau lângă credincioşii şi biserica pentru care am pus jurământ. Nu plec orice mi s-ar întâmpla.

În acest timp alimentele se terminau şi altele nu veneau din ţara mamă şi atunci au forţat planul de expulzare a românilor pentru a-i putea prăda. Întâi s-a făcut conscrierea românilor născuţi în vechiul regat şi stabiliţi prin căsătorie în Poiana Sărată. I-au purtat pe la comenduirea plăşii Tg. Secuiesc, unde i-au pus în dilemă că pot opta pentru oricare din cele două cetăţenii şi în timp de trei zile să se declare. Optând pentru cetăţenia română îşi pot lua cu ei tot avutul mobil în afarî de casă, pământ şi pădurea nu se poate tăia. Au făcut conscriere celor care au făcur războiul 1914-1918 la unguri. Pe urmă au chemat femeile care aveau bărbaţii trecuţi în România şi le-au pus în vedere că a doua zi, în 13 octombrie, să plece cu ce pot lua cu ele în saci, altfel vor fi expulzate cu forţa. În aceeaşi zi, venind comandantul plăşii, unele femei cu câte şapte copii, altele însărcinate s-au plâns colonelului, care le-a asigurat să stea pe loc că nu li se întâmplă nimic. După plecarea colonelului, comandantului garnizoanei, un tânăr sublocotenent (Levente), de 21 de ani, le-a arestat şi le-a dat seara peste graniţă.

Ultimul act de teroare s-a săvârşit în ziua de Cuvioasa Parascheva, 14 octomrie, adevărată noapte a Sf. Vartolomeu. Au fost arestaţi în 3 rânduri circa 70-80 capi de familie, între care toţi fruntaşii şi negustorii. I-au forţat să semneze un text în limba maghiară pe care nu-l cunoşteau, abzic (n.n. renunţă) de supuşenia maghiară şi optează de bunăvoie pentru cea română, că nu se vor mai întoarce nicioadă în Ungaria şi că nu au nici o pretenţie faţă de statul maghiar. Terminând formularele şapilografiate, îi forţau să semneze în alb, iar pe cei care se împotriveau îi sileau prin baionetă. (n.n. au fost expulzati 678 de romani). După ce semnau în loturi îi treceau peste graniţă şi în urma lor începea jaful, în care scop cu puţin înainte aduseseră două detaşamente de evrei concentraţi pentru lucru. Să se cerceteze declaraţiile celor expulzaţi cu forţa: Gh.D. Şandru, Nicolae Lazăr, Cotigă, Ion Ţuţuianu şi alţii.

A doua zi, 15 octombrie, pe străzile satului era un exod apocaliptic, pe un timp năpraznic cu ninsoare şi ploaie. Femei, copii, bătrâni şi bătrâne, despărţiţi de cei dragi, au început să-şi care avutul permis de autorităţi, veşminte şi mobilă, dar tot ce era aliment sau unelte de gospodărie nu li se da voie. Vitele mari şi mici, păsări etc. au fost strânse de soldaţi, de ungurii localnici şi evrei. Vitele, caprele, oile au fost mânate în cimitir şi păzite de evrei. În fiecare zi era sunată goarna să plece toţi românii, iar mai pe urmă că ficare valah până într-o jumătate de oră să se cureţe din sat, să nu mai rămână nici un miros de valah. Întrebând primarul ce înseamnă aceasta, mi s-a răspuns că nu ştie, aşa este ordinul. Am întrebat pe comandantul garnizoanei care mi-a răspuns că acestea sunt represalii, retorsiune, pentru că şi legionarii tot aşa fac: taie degetul cu inele, le smulg cerceii din urechi şi schingiuiesc copiii, sfâşiindu-i şi astfel îi aruncă peste graniţă, dar că ei procedează mai uman cu populaţia din Poiana Sărată. Miercuri, 16 octombrie,nu mai erau în comună decât familia mea, doi moşnegi, două ţigance măritate după unguri şi un negustor român, a cărui familie plecase şi care preda prăvălia unui maghiar, fără bani.

Sorţii mândrului sat Poiana Sărată de pe Valea Oituzului glorios, unde soldatul român înscrisese eroicul său Pe aici nu se trece, au fost aruncaţi. Satul, refăcut după 22 de ani, care adăpostea în instituţiile create după război mândria neamului şi a mea care le creasem, s-a mistuit în două zile.

Eu şi familia am fost puşi sub pază miltară. Şi noaptea dormea la noi un notar sau un învăţător ungur pentru a nu dispărea peste noapte. În ziua de 17 octombrie se prezintă pe la ora 16 un sublocotenet detectiv însoţit de un caporal şi-mi spun că trebuie să părăsesc satul în 24 de ore sau şi mai curând, fără să-mi indice direcţia unde voi fi dus. După aceasta se prezintă sublocotenentul care a expulzat credincioşii, însoţit de un învăţător maghiar şi mă forţează să dau o declaraţie ofocială, prin care să arăt că credincioşii au plecat de bunăvoie, scrisă cu mâna mea. Am cedat forţei şi am răspuns: dumneata dictează şi eu scriu. Această declaraţie mi-a forţat-o joi 17 octombrie, iar data pe declaraţie i-a pus-o la 13 octombrie, data începerii expulzării populaţiei. După o oră a venit un locotenent însoţit de secretarul plăşii militare şi mi-a forţat din nou o declaraţie în acelaşi sens scrisă de el, dar cu observarea mea că eu n-am văzut pe credincioşi semnând declaraţiile, întrucât expulzarea lor s-a făcut noaptea, iar seara la opt maghiară toate lămpile, trebuiau stinse. La întrebarea în ce proporţie a scăzut numărul sufletelor în cele două zile de expulzare, i-am răspuns că în proporţie de 1000 la 10. Cerându-le să se permită reîntoarcerea credincioşilor la căminele părăsite mi s-a răspuns că aceasta nu se mai poate, odată ce au trecut peste hotare. Concluzia că planul de expulzare şi prădarea avutului românesc a fost ţinta guvernului maghiar executat prin organele civilo-militare de ocupaţie.

Duminică dimineaţă 20 octombrie am fost expulzat şi eu cu familia mea, după ce mi s-au confiscat banii (circa 30.000 lei în pengo) şi tot avutul: vite, porc, furaje, produse, păsări, tot felul de alimente, o parte din mobilă, etc. Nopţile de teroare sufletească de la 17-20 octombrie nu le descriu, căci nu pot fi înţelese decât de cel ce le-a trăit. Luat între baionete am fost dus la graniţă şi trecut peste hotar. Toate creaţiile după 20 de ani – monumentul locotenentului Macarie, biserica neamului cu toate podoabele ei, cimitirul eroilor, şcoala precum şi strădania celor 20 de ani de muncă asiduă a unei populaţii harnice şi demne – rămâneau în ţară străină să povestească celor ce vor veni despre vestigiile sfinte. Pentru a doua oară un sat şi un preot valah din Ardealul pătimirilor plecau în pribegie în pragul iernii, trecând, ca şi în 1916, hotarul vremelnic al vrerilor româneşti, oprindu-se, după 24 de ani, aproape în aceeaşi zi şi la acelaşi preot românesc care reprezintă trecutul neamului, dar şi speranţa reînvierii de mâine.

În ziua de 24 octombrie, deşi bolnav, la chemarea Înaltului meu stăpân, prin concursul d-lui prefect de Bacău, am plecat la Arad în faţa Comisiei germano-italiană şi în ziua de 28 octombrie am fost ascultat ca martor principal, arătând în expunerea mea cum a fost expulzat un sat întreg în 2 zile şi prădat avutul său- Caz unic, informaţiile mele le-am susţinut cu 5 declaraţii ofciale date de Primăria Hârja, Postul de grăniceri, Oficiul Vămii Oituz, şeful Postului de Jandarmi Hârja şi văduvei Raveica Gh. Bercu – Breţcucare au fost traduse în limbile germană şi italiană şi predate comisiei cu fişa întocmită de mine şi declaraţia mea luată la proces verbal de a se cerceta cazul la faţa locului şi asculta locuitorii expulzaţi.

Populaţia evacuată a fost încartiruită în comunele Hârja, Grozeşti, Filipeşti, Bogdăneşti şi Oneşti, jud. Bacău.

D-l prefect de Bacău, V. Stioan şi şeful ţinutului, d-l Eug. Dragomir au intervenit pentru îmbunătăţirea situaţiei disperate a acestor năpăstuiţi. O deosebită grijă poartă acestora pr. Paroh din Oituz-Grozeşti. Gh. Comănici şi primarul comunei, Chiriac Dragomir. Două din aceste memorii s-au înaintat domnului prefect de Bacău pentru a dispune de ele în faţa autorităţilor de stat superioare, iar unul s-a înaintat ca raport explicativ I.P.S. Sale şi P.V.C de Sibiu, la ordinul acestuia nr. 10760 din 22 octombrie a.c. după ce în ziua de 30 octombrie am raportat şi verbal I.P.S. Sale şi I.P. Cuvioşiei Sale arhimandrit T. Scorobeţiiu.

Roman, la 6 noiembrie 1940. Pr. Paroh şi protopop, Ioan Rafiroiu.

2. Declaraţia primarului Pavel N. Şerban aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 46/1941, fila 160,161

Subsemnatul Pavel N. Şerban de profesie morar cu soţia Eufrosina fără copii din Comuna Poiana Sărată judeţul Treiscaune cu domiciliul actual în Com. Târgul Ocna, jud. Bacău, str. Ion Slătineanu nr. 10 declar următoarele:

Eram în com. Poiana-Sărată, jud. Treiscaune în calitate de primar al comunei de unde urmăream ştirile ce se dezbăteau la Viena în chestia pretenţiilor maghiare, în urmă aflu că totuşi prin verdictul încheiat la Viena s’a dat o parte din Ardial în care era sortită şi comuna noastră, nu mia părut bine de aceste fapte, mă gândeam, şi la războiul trecut în care luasem şi eu parte prin care ne ajutase Dumnezeu de scăpasem de jugul maghiar, eară acum să ne răpească din nou fără o picătură de sânge, năvălind cu trandafir la butonieră. Am rămas încântat că acei însărcinaţă aranjarea acestor chestiuni şiau dat seama, eară trebuie să suferim până la o nouă izbândă. M-am hotărât să rămân pe loc înţelegând cuprinsul verdictului prin radio că toate naţiunile rămase în teritoriul cedat se vor bucura de acelaş drepturi ca şi unguri lor, eară cei ce nu vor să rămână sub statul maghiar au tot timpul în timp de 6 luni să se gândească ce au de făcut.

În urma hotărârii mele am cerut şi sfatul Dlui părinte preot al com. noastre Ion Rafiroiu care se hotâărâse la fel, am început a spune locuitorilor din sat că pe baza verdictului încheiat la Viena nu o să se întâmple nimic cu noi şi să rămânem pe loc pe chestia de naţionalitate. Cia mai multă parte din locuitori a rămas pe loc, parte din ei care credeau că ungurii venind la putere au să le aducă neplăceri în diferite forme au plecat la Hârja comună în apropiere de 2 km, uni şiau ridicat toate lucrurile casnice, alţi au lăsat familiile cu tot avutul lor la voia întâmplării.

În ziua de 13 Sept. 1940 pe la orele 6 seara apare trupele maghiare în 8 autocamioane pe care o aşteptau cu multă nerăbdare a cei 24 familii unguri băştinaşi din sat, care imediat s-au postat în dosul cimitirului „Eroilor” în ultimul punct de ocupaţi, a două zi mai sosesc câteva autocamioane cu totul au fost o companie cam 200 oameni comandată de un căpitan.

Era şi de sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci se trag clopotele merg la Sfânta slujbă ne întâlnim tot satul la rugăciune, toată lumea era tristă nimeni nu mai zicea nimica, curgeau lacrimi din ochii bătrânilor care ştiau suferinţele avute sub jugul de care scăpase odată şi acum iatăl din nou pe umerii noştri, ni se părea numai un vis din ce trecuse.

În timpul slujbei apare un consătean săcui în biserică invită pe preotul să ia parte la slujba lor ce o avea sub cer liber ţinută de preotul catolic venit din cătunul Oituz-Breţcu socotită drept sărbătoare naţională din partea ungurilor, la aceasta preotul nostru ia răspuns că fiind în slujbă nu poate părăsi biserica.

Trimisul a plecat, plec şi eu după el, mă apropi de adunarea lor, sunt bucuroşi de mine, se termină slujba religioasă începe preotul predica mai vorbesc şi alţi indivizi mai cu seamă la cap, în toate discursurile cuprindea numai hulă şi batjocură faţă de români că au fost stăpâniţi de (…) bidoş bucskoroş ola opincari de români puturoşi, mam căit că plecasem din biserica noastră şi am plecat oftând acasă.

În ziua de 16 sept. 1940 eram într-o grădină uscam otavă de acolo sunt chemat la primărie de nişte copii las lucru merg la ordine, găsesc în primărie un domn Colonel ungur îi cunosc gradul căci fusesem în armata Austro-Ungară îl salut ungureşte spun cine sunt, îmi trimite (…rupt) spune că este comandantul trupelor din plasa Tg. Secuiesc şi a venit să instaleze primar în această comună şi crede de cuviinţă că în locul meu să pună pe ungurul Szoke Anton eară eu să fiu ajutor de primar; la aceasta am răspuns că mai bine prefer să nu mai fiu nici un fel de slujbaş la comună fincă nu cunosc îndestl limba maghiară, fiind ameninţat ca nesupus ordinelor militare am primit propunerea, îndată miau ficsat domiciliu forţat.

Cam pe 20 sept. 1940 aduce şi notar cu numele Santo fost notar la Valea-Scurtă jud. Treiscaune sub Adm. română, nu ne puteam înţelege avea secrete ce nu mi le spunea, apoi mai vin jandarmi, poliţia secretă, funcţionară la poştă, şi învăţători, după sosirea acestor musafiri au şi început jaful însoţit de bătăi băgând frica în populaţia română ca să poată învoie să şi procure lingerie, alimente şi altele fincă nu aveau adus nimica cu ei. Au bătut în modul cel mai barbar pe Ion Ciobanu, Neculai Ciobanu şi Ion Vlej prigoana era tot mai aspră pânî întro bună zi sau hotărât să fie daţi afară din sat toţi românii peste graniţă, aşa că sa şi întâmplat.

În ziua de 13 Oct. 1940 adună toate femeile al căror bărbaţi nu erau în sat şi le impune cu forţa săşi iaie copii şi să treacă peste graniţă parte din femei fiind gravide sau opus, dar nu leau ţinut în seamă au fost arestate sub santinelă leau forţat să semneze şi declaraţi că renunţă de bună voie la satul lor şi apoi adunate în coloană leau trecut frontiera, la acest act am fost şi eu de faţă am petrecut femeile până la vamă am povestit cazul vameşului român spunândui că aceiaş soartă o să avem toţi români.

În noaptea de 13-14 oct. 940 eram acasă aud pe stradă plânsete de femei, întreb ce este aflu că toţi bărbaţii sunt strânşi la primărie unde îi forţau să semneze declaraţia că părăsesc gospodării (…rupt) au fost daţi peste graniţă. Dimineaţa mă chiamă la primărie să iau parte în comisia de expulzare, merg la vamă găsesc bărbaţi aruncaţi încursul nopţii care se interesau de cei rămaţi ăn sat. Armata cu civili alungau femeile prin sat ca să plece, era o zi de groază toată lumea ăşi luase nădejdea cărau cum puteau bagaje mai mult femei şi le preda bărbaţilor peste bara de la podul Cernica, în schimb prin sat era pe toate uliţele bande care jefuiau ca în drumul mare, în această zi trec şi soţia mea cu puţinul bagaj ca şi ceilalţi năpăstuiţi.

Mam întors acasă am găsit uşile sparte merg la moară jaf de cereale pe toată uliţele, dorm noaptea la Neculai Vrânceanu comerciant care nu plecase, merg dimineaţa la primărie, găsesc notaru, învăţători buimaci de băutură după cheful carel făcuseră după isprava lor. Nu am putut vorbi cu ei merg prin sat şi văd cine mai este, găsesc câţiva bătrâni îi întreb ce fac, îmi spun că lor lea spus primarul ca să rămână şi ei rămîn ce ar vrea Dumnezeu cu ei, îi număr pe care rămân moş Ion Drăgoi cu baba, moş Gheorghe Chiţu cu fiicăsa Maria, văd. Maria Apostol, văd. Ana Furtună Protopop Ion Rafiroiu şi Neculai Vrânceanu. După aceia gândindumă că trebuie să semnez acte mincinoase că toţi români au plecat de bună voie din satul lor am părăsit satul trecând pe urma celorlalţi (punctul de frontieră Hârja) lăsând în urmă gospodărie destul de frumoasă în valoare de lei 900.000.

A mai rămas mult ce nu se poate preţui de nimeni munţi înzestraţi de natură Biserica şi Şcoală de unde am primit lumina şi a mai rămas mormintele fraţilor părinţilor şi străbunicilor noştri la care nu mai are cine să le aprindă un muc de lumânare la crucile lor.

Scrisă şi semnat eu mâna mea

Pavel N. Şerban

În partea dreaptă sus este specificat: „Dată pe 10/11 1941 în faţa primarului com.Tg. Ocna” Semnătura indescifrabilă şi ştampila primăriei

În momentul plecării, mi-a rămas în comuna Poiana Sărată următoarea avere:

1. Una casă de locuit compusă din 5 încăperi în val de lei: 250.000

2. Una şură cu grajd şi magazie: 200.000 lei

3.Una bucătărie vară: 8.000 lei

4.Un coteţ cu 4 încăperi: 20.000 lei

5.Una fântână în ogradă: 6.000 lei

6.Una pereche teligi de pădurit: 8.000 lei

7. 2 metri cubi scândură de brad a 1500: 3000 lei

8.Porţi cu stâlpi de piatră şi gard vopsit: 20.000 lei

9. 8 bucăţi pomi altoiţi, prima cal:40.000 lei

10.12.000 kg. fân şi otavă calit. I a 3 lei: 36.000 lei

11. 1.500 kgr. cartofi a 4 lei: 6.000 lei

12. Mobile şi unelte agricole: 50.000 lei

13. 1/4 jugăr teren de casă şi grădină:40.000 lei

14. 4 jugăre fânaţ:12.000 lei

15. 4 jugăre pădure în grija composesoratului:20.000 lei

16. Materiale şi animale rămase la moara composesoratului pe care o aveam în arendă, printri cari, una pereche pietre instalaţie nouă, iezătura construcţie nouă, 4 m cubi material fasonat, 32 m.c. lemn de foc, 2500 kgr. porumb, 400 kgr. orz, 500 kgr. grâu, 4 porci îngrăşaţi, 30 găini, 8 gâşte, 10 raţe, 10 saci goi, una sobă de gătit, una piuă cu 6 ciocane în valoare totală de : 165.000 lei

În total lei: 884.000

Drept pentru care dau prezente declaraţie semnată propriu de mine, astăzi 7 ianuarie 1941. Pavel N. Şerban

3. Declaraţia lui Neculai Ciobanu aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 46/1941, fila 162,163

Subsemnatul Neculai Ciobanu de 54 de ani (n.n. născut 1887) căsătorit cu soţie şi 8 copii expulzat din Com. Poiana Sărată jud. treiScaune actualmente în Com. Hârja, jud. Bacău declar următoarele:

În ziua de 14 Sept. 1940 (n.n. este greşit-data corectă este 13 sept) a venit în Comuna noastră pe la orele 6 seara 40 de soldaţi Maghiar motorizaţi şi a spus pe limba maghiară să miargă toată lumea acasă căci mâine vine şi restu de armată pentru ocupare aşa că noi am venit acasă şi Diminieaţa niam dus la locul unde au făcut maghiar ţivil un fel de tribună de unde au ţinut ei fel de fel de cuvântare între care ne batjocuria pe noi Români că liam stricat limba şi că au suferit 22 de ani destul (bidas ola) adică sunbt Români Puturoşi eu nu am mai putu răbda atâta batjocoră şi mă aşteptam şi la alte evenimente aşa că eu pe ziua de 16 Septembrie am plecat dimineaţa la orele 3. unde am lăsat siţia şi 7 copi căci ficiorul meu cel mare era Concentrat la Centru de Instrucţie ce a fost în Sf. Gheorghe şi mutat în Făgăraşi.

În ziua de 5 octombrie 1940 mam înapoiat la familie cu gândul să-mi mai iau ceva pentru mine de haine. Casa şi gospodăria mea este la 300 m de graniţă. Am plecat din Com. Hârja şi am trecu frontiera şi mam dus acasă când să intru în ogradă mau zărit o unguroaică n-a trecut 5 minute mam şi pomenit cu trei soldaţi maghiari şi mia spus hai iam spus Soţiei gata cu mine mai mult no să ne mai vedem. Ma dus la comenduirea lor şi acolo mau întrebat că unde am fost şi de ce am venit înapoi eu liam răspuns am fost la muncă pe urmă mau dus la postul de jandarmi mă aşteptau patru jandarmi la poartă nici nu am intrat bine în ogradă nici nu mau întrebat nimic au sărit toţi pe mine ca câni au început a mă lovi cu pumni (…rupt) cu patul de armă nu se uiatu câi cap sau (…rupt) moarte am picat jos apoi a (…rupt) săriau pe mine dedeau cu vârful bocancilor ei vădiau şi mă loviau şi spuneau uşed o bidos ola daţi în Românul Puturos şi fel de fel de hule la adresa Românului atât mau bătut de mau lăsat în nesimţire aproape că nici nu mai puteam respira mort pe urmă mau ridicat ei de jos şi mau dus de subţiori iar la comănduirea militară mau închis înton grajd de vite şi am stat toată noaptea în frig nici nu mai credeam că mai ajung până dimineaţa pe la 7 dimineaţa pe ziua de 6 octombrie 1940 mau scos în faţa locotinentului Maghiar şi au început a mă întreba mai ales de Armata Română câtă este pe unde este şi ce face eu una că nici aproape nu mai puteam vorbi de durere dar nici nu am vrut să dau nici o relaţie atât eu nu ştiu şi nu am văzut nimic atunci când au văzut că eu nu vroiam a da nici un răspuns au început a sbera la mine şi spunia să spun că de nu mă împuşcă. Dar eu am tăcut atunci mau băgat întrun beci şi a mânat doi soldaţi ca mine în beci şi au început din nou a mă bate- Dar bătae iar la moarte mau bătut mai bine de un cias pe urmă mau scos şi iar mau închis tot în grajd. Pe la 12 din zi iar ma scos şi iar bătae. După bătae mau dus iar la jandarmi acolo mau luat iar la întrebări, eu atunci am zis în gândul meu acuma mă omoară şi liam spus eu nu ştiu nimic de Armata Română. Pe ziua de 6 spre 7 octombrie 1940 mau pornit întro maşină de ocazie la Tg. Secuiesc am ajuns dimineaţa am fost dus de doi jandarmi din Poiana Sărată şi mau dat în primire din nou la Comănduirea Militară acolo nici nu mau întrebat nimic ci mau luat din nou la pălmuit De către armată spunând batjocuri în contra Românilor.

De la Tg. Secuiesc ma dus iar doi jandarmi până la Sf. Gheorghe au ajuns pe la 6 după masă ma dus înton birou unde era un Căpitan Maghiar nu mia zis nimic ci văd că scoate un revolver pune cartuşe şi vine la mine eram numai amândoi şi îmi pune revolverul în frunte să spun tot ce ştiu de Armata Română eu atunci răs în inima mea că scap de atâta durere Dar eu nu am zis nimic pe urmă (…rupt) la inimă eu mă uitam drept în ochii lui dacă a văzut că nu are de la cine să scoată ceva odată sa înroşit şi a striga la mine ca un leu că dacă nu spun sa terminat cu mine mă împuşcă eu nu am zis numic (…rupt) început a mă lovi tot peste faţă (…rupt). Pe urmă mau bătut în palmi la tălpi atâta până mau negru pe tot corpul

După aceştia toate văd că vine doi ţivil înarmaţi cu revolvere şi mau luat şi mă ducia peste câmp. Dar eu nam întrebat nimic la un moment dat am auzit un şuer atunci mia zis stai am stat numai ce aud un on mâfâind şi le spune nui voia săl împuşcaţi am fost întors înapoi. După ce am intrat în oraş am întrebat pe acei doi ţivil care erau cu mine unde şi ce au vrut să facă cu mine atunci îmi spune unul din ei am avut ordin să fi împuşcat şi dat în apa Oltului în închisoarea din Sf. Gheorghe când am fost eliberat mam mai întâlnit cu 4 femei două din Com. Hârja şi două din satul meu. Dar nu mau cunoscut atâta am fost distrus eram negru tot pe ziua de 12 Octombre am ajuns acasă şi pe ziua de 15 Octombre am fost scoşi din toată comuna nu am avut voie să luăm nimic ce am putut fura din Gospodăriile noastre nia rămas tot avutu în mânele Maghiarilor şi noi am ajuns pe drumuri goi şi fără nimic.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o subţân şi o semnez propriu Necolai Ciobanu

În dreapta sus:”Se va înainta în original Poliţiei oraşului Bacău”, semnătura indescifrabilă şi ştampila Poliţiei de frontieră Hârja, data 11 februarie 1941.

4. Declaraţia lui Gheorghe Bunghez aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 110/1940, fila 201

Subsemnatul Gheorghie Bunghez Comerciant locuitor din comuna Poiana Sărată jud. trei scaune am fost expulzat de către autorităţilemaghiare militare şi civile la ora 11 în noaptea de 14 oct. 1940 au venit fără veste la domiciliu mau ameninţat cu arma mau dus la Comandamentul militar acolo am fost silit să iscălesc forţat o declaraţie în alb ce or fi scris dânşii pe declaraţie eu nu pot şti pe urmă am fost arestat în trun grajdi de vite la ora 12 noaptea nia format în coloană de marşi sub arme şi mitraliere conduşi până la frontieră acolo am fost aruncaţi peste frontiera Vama Oituz pe ziua de 15 octombrie orele 7 dimineaţa a fost publicat în comună cu trompeta că până la ora 8 să nu mai existe nici un picior d eromân în comună după ce mau arestat pe mine armata maghiară împreună cu civili miau predat (n.n. prădat) domiciliul noaptea în trei rânduri până la ziuă la cele din urmă soţia şi o fată de 16 ani au trebuit să părăsească domiciliul din cauză căci soldaţi maghiari căutatu săşi bată joc de ele a rămas la domiciliul meu mama soacră o femeie de 70 de ani care a fost ameninţată şi silită de soldaţi maghiari de câte ori au venit până la ziuă să le ţină lampa în prăvălie şi ei au luat tot ce au vrut mia rămas tot avutul şi averea mia pradă în mâinile lor la ora 8 dimineaţa în ziua de 15 Octombrie au fost trecute peste frontieră soţia cu 3 8trei) copii mama soacră. Averea noastră ce miau rămas în com. Poiana Sărată jud. trei scaune sau arătat întro deosebită declaraţie care s-au şi înaintat de D-l pretor al plăşii Oituz Târg Ocna că certificate medicale fotografii nu posedăm.

Aceste le declar şi semnez propriu Gheorghie Bunghez

5. Declaraţia lui Vasile Vrânceanu aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 110/1940, fila 205

Subsemnatul Vasile Vrânceanu din comuna Poiana Sărată jud. trei Scaune prin prezenta declar următoarele:

În ziua de 10 oct. 1940 a venit la mine 2 maghiari civili din acea comună cu numele îi chiamă Imbre Ştefan şi cu Imbre Iosif şi mia pus cu frânghia în mână să le dau bani şi eu nam avut mai mult de (10.360) adică zece mii trei sute şaizeci lei că dacă nui dau mă spânzură imediat şi eu văzând că sunt atât de înverşunaţi leam dat în ziua de 12 oct. 1940 a venit un maghiar la mine cu numele Fabian Ianuş cu Notaru maghiar înpreună să le dau suma de 8000 lei pe care eu nu cunoşteam (…) şi ne având bani mam în prumutat la Neculai Lazăr şi liam dat casă scap cu viaţă că îm propusese că mă împuşcă imediat. în noaptea de 14/15 oct. 1940 am fost arestat de armatele maghiare în preună cu civili unguri şi dus la comenduire mau forţat să iscălim o hârtie în alb şi pe urmă cred că a completato cum a vrut. am fost arestat în grajd până la ora 12 şi pe urmă ma pus în coloană de marş între puşti şi mitraliere şi ţivili unguri cu topoare şi ma trecut frontiera prin punctu Oituz iar a doua zi dimineaţa a publicat cu goarna prin sat ca pînă la ora 8 să nu mai rămâie nici un picior de român căci în puşcă. şi a doua zi mia dat femeia cu 5 copii peste graniţă, dară după ce nia arestat pe noi Bărbaţii armatele Maghiare cu Ţivili sa dus la fiecare acasă şi ia prădat lia luat tot avutu. Vite alimente şi tot cei agăsit la gospodăria noastră.

23/1941 Vasile Vrânceanu

6. Registrul alfabetic privitor pe refugiaţii din comuna Poiana Sărată, judeţul Trei Scaune în urma aplicării Diktatului de la Viena şi ocupării Ardealului de nord de către armata horthystă aflat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bacău, fondul Prefecturii jud. bacău, Dosar 402/1942 – situaţia la 1 ianuarie 1943; precizăm că în acest tabel sunt numai refugiaţii de pe teritoriul judeţului Bacău

 

7.Declaraţia lui Neculai Mumoiu aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 110/1940 (extras)

„… nia dus până la hotar acolo nia ieşit grăniceri români înainte şi a spus că nare nici un ordin să primească şi atunci noi am strigat să ne primească că eram ameninţaţi să ne împuşte maghiarii. Atunci grănicerii auzândune glasu nia lăsat Bara de la Pod şi nia primit şi am început a plânge…”

23/1941 Neculai Momoiu

Poienarii erau obligaţi sub ameninţarea armelor să semneze declaraţii în alb sau scrise în maghiară şi în care ungurii consemnaseră că nu au pretenţii la despăgubiri şi că nu se vor mai întoarce în sat. În declaraţiile date în faţa primarului din Hârja, aceştia şi-au trecut averea mobilă şi imobilă rămasă pe mâna ungurilor, cerând să fie despăgubiţi. Iată câteva din acestea:

1.Declaraţia lui Aurel Popescuaflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 109/1940, fila 251

Dată în faţa noastră primar M. Apostol, primăria comunei Hârja, jud. Bacău (Cu ştampila primăriei şi iscălitura primarului)

Subsemnatul Aurel Popescu în etate de 47 ani nu mam expulzat din comuna Poiana Sărată, jud. trei Scaune, dinpreună cu soţia şi fără copil, fiid plecaţi la lucru în oraşul Odobeşti, la expulzarea făcută subsemnatul nu am fost acasă spre ami ridica venitul, declar că mia rămas toată averea ce am avuto şi rămasă sub dominaţia Maghiară:

1. Una casă de locuit în valoare de lei ……………………….50.000

2.Mobilă şi lingeri………………………………………………………..80.000

3.Alimente diferite…………………………………………………………5.000

4. 4 Holde pădure şi locul…………………………………………….40.000

5. 2 Holde fânaţ ……………………………………………………………20.000

6. 10 prăjini loc arabil………………………………………………20.000

Total general lei 215.000

Aceasta declar susţin şi cer despăgubire. Semnătura Aurel Popescu 14 nov. 1940

2.Declaraţia lui Gheorghe Lazăr aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 109/1940, fila 250

Dată în faţa noastră primar M. Apostol, primăria comunei Hârja, jud. Bacău (Cu ştampila primăriei şi iscălitura primarului)

Subsemnatul Gheorghe Lazăr loc natal din comuna Poiana Sărată, jud. trei Scaune, locul cedat Ungariei, român de 48 de ani, declar că mi-a rămas următoarea avere sub ocupaţiunea Maghară.

1. 4 Jugăre loc pădure în valoare de lei …………………………………40.000

2. 3 Jugăre loc fânaţ ………………………………………………………………20.000

3. 1,1/2 Jugăre loc arabil şi loc pentru casă………………………….30.000

4. Una casă cu patru camere sobă şi beciu………………………..100.000

5. Un grajd cu două încăperi …………………………………………………20.000

6. Un coteţ pentru porci ………………………………………………………….5.000

7. Mobilier, lingerie şi alte lucruri casnice…………………………….50.000 Total: 225.000

Aceasta declar susţin şi cer despăgubire.

14 nov. 1940. (Semnătura) Gh.Lazăr

Un număr de 5 locuitori refugiaţi din Poiană şi care se găseau la Băile Slănic au declarat averea rămasă astfel (D.J.A.N. Bacău , fond prefectura jud. bacău, dosar 109/1940, fila 222):

1. Ioan Petrişor, 67 ani, căsătorit, 2 copii;

2.Ioan Damian, 91 ani, căsătorit, un copil;

3.Paraschiva Smădu, 63 ani, văduvă, fără copii;

4.Elisabeta Rusu, 36 ani, căsătorită, fără copii;

5. Neculai Şerban, 60 ani, căsătorit, 4 copii.

3. Declaraţia lui Neculai D. Şandru aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 109/1940, fila 242,244

Dată în faţa noastră primar M. Apostol, primăria comunei Hârja, jud. Bacău (Cu ştampila primăriei şi iscălitura primarului)

Subsemnatul Neculai D. Şandru fost locuitor al comunei Poiana Sărată, jud. Trei Scaune declar următoarele. În urma tratatului de la Viena, când s-a cedat Transilvania de Nord Ungariei pe data de 13 septembrie 1940, când ocupaţia maghiară s-a terminat, eu am fost nevoit să-mi părăsesc familia şi întreg avutul pentru a-mi lua drumul pribegiei din cauză că m-am născut Român şi că’n războiul mondial am fost dezertor şi trădător din Armata Austro-Ungară şi condamnat la moarte prin spânzurătoare prin sentinţa Nr. N.B. 795/917 din. 7 iulie 1917. Norocul a fost c’am fugit cu două zile înainte de-a aplica sentinţa şi mţam przentat la regimentul meu.

Rămânând familia în teritoriul ocupat a fost rău persecutată prin diferite mijloace. La început mi-a închis restaurantul şi prăvălia ca să nu mai pot vinde nimic şi ca să le rămână lor toată marfa. După aceasta în fiecare noapte veneau soldaţii Ungurii trimeşi de către comandamentul ce se afla în sat pentru a fura diferite lucruri şi a speria familia.

Acest lucru a durat aşa până pe data de 13 oct. 1940 când s-au săturat ei singuri de atâtea bătăi de joc şi după ce-au stat ascunse prin fân flămânde, au fost luate de acasă cu forţa la ora 11 (unsprezece) şi trecute prin punctul de frontieră Hârja fără nimic unde au dat şi o declaraţie de cele suferite. În comună mi-au rămas următoarele lucruri:

1. gospodărie compusă din patru camere mobilate cu pivniţă, cu bucătărie, cu grajd, şură, magazie, şura cu 1,1/2 vagon fân şi o grădină de 1,1/2 hec. cu tot felul de pomi fructiferi…………………………………480.000 lei

2. O altă casă cu trei camere mobilate în faţa celeilalte pe strada Cernica…………………………….70.000 lei

3. O altă gospodărie unde aveam restaurantul, prăvălia şi măcelăria este compusă din patru camere, o bucătărie, pivniţă, un grajd, o şură cu 1,1/2 vagon fân, 2 magazii, coteţe pentru porci şi păsări, 1 cuptor sistematic pentru pâine şi o grădină….460.000

1. Prăvălie de coloniale şi băcănie………………..400.000

2. Prăvălie de fierărie ……………………………………….30.000

3.Magazia cu făină, cereale şi sare………………..132.500

4. Măcelăria cu slănină, grăsime şi piei de vită, viţel………71.200

5. În pivniţă vin, rachiu, bere, borviz, oţet……………………..119.400

6. În restaurant tejghele, rafturi, scaune, mese cu pânză….50.000

7. În restaurant lichior, coniac, rom, sirop, ţuică, miere……26.700

8. 2 vaci Swaiţer cu lapte de câte 4 ani…………………………….30.000

9. 1 porc cântărit de Unguri 220 kg…………………………………..10.000

10. 90 păsări, 10 gâşte şi 12 raţe……………………………………….10.000

11. 10 holde pădure……………………………………………………………50.000

12. 4 holde fâneţe………………………………………………………………..20.000 Total: 1.659.800 lei

De toate cele scrise mai sus vă pot convinge cu actele ce le am.

14 noembr. 1940. Cu stimă, (semnătura) N.Şandru

4. Declaraţia lui Ana Tuader Radu aflată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Bacău fond Prefectura jud. Bacău, dosar 109/1940, fila 249

Dată în faţa noastră primar M. Apostol, primăria comunei Hârja, jud. Bacău (Cu ştampila primăriei şi iscălitura primarului)

Subsemnata Ana Tuader Radu născută Ghioc refugiată expulzat din comuna Poiana Sărată jud. Trei Scaune declar că meau rămas sub ocupaţia maghiară următoarele anexe:

1. Un loc de casă, 17 prăjini………………………..20.000

2. 12 holde de pădure în grija composesoratului a 2000 lei holda……………..24.000

3. Un fânaţ la balta cu Arini, 5 hectare………………………….50.000 Total:94.000 lei

Am fost expulzată cu forţa în ziua de 13 oct. 1940 între baionete împreună cu alţi consăteni în număr de 94 de suflete.

Hârja 18 oct. 1940 (Semnează prin punerea degetului)