1.GHIŢĂ POPP (1883-1967)

Profesorul, avocatul, ziaristul şi omul politic Ghiţă Popp s-a născut la 3 ianuarie 1883 la Poiana Sărată, fiind fiul notarului comunal Gheorghe Popp şi al Elenei, a avut 5 surori. Bunicul său, Gheorghe Pop, a fost primul notar al satului şi a fost căsătorit cu Domnica Mumoiu, fiica lui Zaharia Mumoiu.

A urmat şcoala primară confesioanlă în Poiană şi liceul săsesc din Braşov, transferâdu-se în ultima clasă la liceul „Andrei Şaguna”. Urmează apoi cursurile Facultăţii de drept la Budapesta şi Viena, obţinând titlul de doctor în drept la Universitatea din Cluj. A intrat în politică prin ziaristică, primul pas fiind un articol publicat de ziarul „Tribuna” din iulie 1904, autorul fiind student în anul doi. Din 1905 devine corespondent la „Tribuna” din Arad, iar la terminarea studiilor, în 1906, se angajează ca redactor la publicaţia menţionată. Alături de alţi fruntaşi ai generaţiei sale: Octavian Goga, Ilarie Chendi, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Şt. O. Iosif, Ion Agârbiceanu face parte din gruparea „Tinerii oţeliţi”, care s-au impus în viaţa politică a românilor din monarhia austro-ungară pentru implicarea lor în lupta naţională.

Din 1912, este redactor la „Românul” din Arad (după fuziunea acestuia cu „Tribuna”). Alături de O. Goga şi Octavian Tăslăuanu, Ghiţă Popp „aduce o viguroasă campanie împotriva greşelilor de limbă şi a regionalismelor ce abundau în scrisul epocii şi au cultivat o limbă românească primenită”.

Prin articolele sale, adesea nesemnate sau semnate cu pseudonimul Gheorghe Pădure, a luat atitudine împotriva politicii de deznaţionalizare şi de apărare a celor două instituţii fundamentale ale conservării şi perpetuării neamului, şcoala şi biserica.

Îmbolnăvindu-se de plămâni, în 1914 se retrage în satul natal, după care urmează o cură balneară pe Coasta de Azur.

La 27 iulie 1914 trece în vechiul Regat, unde face o propagandă susţinută pentru intrarea României în război de partea aliaţilor. Este recomandat Marelui Stat Major al Armatei Române pentru a organiza nuclee de informatori militari în Ardeal, lucrând cu viitorul general Nicoleanu.

În 1915 este colaborator al lui Nicu Filipescu, lider al partidului Conservator, în cadrul organizaţiei patriotice „Federaţia Unionistă”.

Face parte din grupul de ardeleni care semnează declaraţia publică de la 1915, prin care se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-Ungariei. Toţi semnatarii sunt judecaţi în lipsă şi condamnaţi la moarte. Împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între anii 1915-1916 editează la Bucureşti seria a III-a a revistei „Tribuna”, în care militează cu curaj, demnitate şi convingere pentru unirea Transilvaniei cu patrua mamă.

Se înscrie ca volunar în război (1916-1917).

În 1917 este trimis de guernul român, împreună cu Sever Bucu, Iosif Schiopu şi bucovineanul Filaret Doboş, la Kiev, unde scot gazeta „românia Mare” pentru a face propaganda între cei aproximativ 150.000 de prizonieri români proveniţi din armata austro-ungară.

În 1918 este silit să se refugieze la Moscova, pentru a evita punerea în aplicare a condamnării sale la moarte. În septembrie 1918 se afla la Chişinău, unde colaborează la gazeta „România nouă” a lui Onisifor Ghibu. În noiembrie 1918, alături de Iosif Şchiopu şi Ştefan Boieru, se pune în fruntea a numai 100 de români care intră primii în Ardeal.

Participă la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, fiind membru în Comitetul de Unire, ca cenzor.

Consiliul Dirigent îl trimite la Paris pentru a face propagandă naţională. Întrucât centrul propagandei maghiare în Apus devenise Elveţia, merge la Berna cu Petrescu Comnen.

Revenit în ţară în toamna anului 1919, este ales deputat în primul Parlament al Românei întregite. Până în 1938 este ales în încă 8 parlamente (a lipsit din două).

În 1931-1932 este subsecretar de stat la culte şi minorităţi. După fuzionarea PNR şi PŢ, este secretar al PNŢ pentru Ardeal. După asasinarea lui Virgil Madgearu, este secretar general al PNŢ, din ianuarie 1941 până în decembrie 1944.

Ca deputat, apoi senator şi ministru, împreună cu Iuliu Haţieganu, creează Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) din Bucureşti.

În timpul celui de-al doilea război mondial colaborează la ziarul „Ardealul” al refugiaţilor din Ardealul de Nord (cu directorul ziarului, Anton Ionel Mureşanu, va fi mai târziu coleg de celulă la Aiud). Din partea PNŢ, Ghiţă Popp a stabilit contacte cu PNL, PCR şi cu legionarii. În august 1944, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul de brigadă Dumitru Dămăceanu, prinţul barbu Ştirbei au participat la negocierile de la Moscova pentru semnarea armistiţiului.

La 4 noiembrie 1944 a dost numit secretar de stat la Departamentul Cultelor şi Artelor, fiind nevoit să demisioneze din funcţia de secretar general al PNŢ. În data de 6 decembrie 1944 este numit ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul condus de gen. Nicolae Rădescu.

La 20 ianuarie 1945 prezidează la Buzău congresul organizaţiei locale. Prin aclamaţii este ales preşedinte al organizaţiei judeţene. Este singurul preşedinte ardelean ales în fruntea unei organizaţii din vechiul Regat.

La alegerile din 1946 candidează la Someş, fiind şi arestat pentru două săptămâni. În 1947 este deţinut la Văcăreşti, apoi la Aiud. I se va fixa apoi domiciliu obligatoriu la Căţeşti în Bărăgan.

Moare la Bucureşti, la 25 octombrie 1967; la înmormântare au participat circa 2000 de persoane, printre care Corneliu Coposu, Pan Halippa, Ioan Hudiţă.

La venerabila vârsă de 80 de ani găseşte rezervele pentru a adresa conducerii Românei două memorii: primul, redactat în vara lui 1963, solicită statului îndeplinirea ultimei dorinţe a lui Nicolae Titulescu – aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti şi înhumarea lor la Braşov. În al doilea, înaintat lui N. Ceauşescu în anul 1966, exprimându-şi „durerea sufletescă mereu arzătoare” de a-şi fi pus semnătura pe actul de cedare a Basarabiei şi Bucovinei de nord, „sub presiunea unei necesităţi fatale”, aduce un set de propuneri şi „acţiuni politico-diplomatie răbdătoare, prudente şi bine pregătite” care să conducă în final la reîntregirea ţării.

A păstrat toată viaţa o strânsă legătură cu meleagurile natale. Proiectase retragerea la Poiana Sărată unde intenţiona să publice mai multe lucrări, printre care Istoria luptelor naţionale din Transilvania şi Problema minorităţilor.

Nu a reuşit să-şi înfăptuiască aceste proiecte, în schimb şi-a făcut însemnări zilnice, atât în Bărăgan, cât şi la Bucureşti, documente de mare valoare, pierdute din păcate, în condiţiile istorice existente până în decembrie 1989.

Protopopul Ioan Rafiroiu (1882-1948)

Viitorul protopop „Ioniţă” Rafiroiu , unul din cei 5 copii ai familiei Rafiroiu (tatăl George şi mama Rebeca, născută Colţ) a văzut lumina zilei în satul Araci, în anul 1882.

După terminarea şcolii primare în satul natal, urmează cursurile liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. Vocaţia spre misiunea preoţească îl determină să opteze pentru Institutul Teologic din Sibiu (la fel va proceda şi fratele său, Iosif). Încă din timpul studenţiei se remarcă atât prin rezultatele la învăâătură, cât şi prin încercările literare şi studii de specialitate, elaborând printre altele lucrarea Care e chemarea şi misiunea unui preot român.

La terminarea studiilor, deşi putea să aleagă o parohie mare, optează pentru una cu populaţie secuizată: Cernatul de Jos, propunându-şi să oprească opera d emaghiarizare ce avea loc în această localitate. Câtă vrednicie la acest minunat om, care srăbătea 23 de km pe jos până în satul Comolău, comuna Reci, pentru a asigura hrana sufletescă fidelilor săi enoriaşi! Împreună cu ei a reuşit în vremuri de restrişte să constituie un fond de întrajutorare în produse – „fond de bucate” – , să cumpere pentru parohie 30 de jugăre de pământ şi să construiască în 1911 o casă de rugăciuni şi una parohială.

De marele istoric Nicolae Iorga îl va lega o strânsă şi lungă prietenie; acesta îi trimitea regulat la Cernat publicaţia „Neamul românesc”.

În anul 1913 este ales preot în Poiana Sărată unde desfăşoară timp de 35 de ani o intensă activitate pastorală, socială şi culturală. La venirea sa în parohie, deşi comuna număra 1500 de credincioşi otodocşi, atât biserica, dar mai ales şcoala confesională, se confruntau cu numeroase probleme, cea din urmă fiind chiar ameninţată cu desfiinţarea.

În primii ani de muncă la Poiană, tânărul Ioan Rafiroiu a activat ca preot şi învăţîtor, remarcându-se ca un bun îndrumător al tineretului în funcţia sa de director al „Societăţii tinerimii adulte – Sf. Gheorghe”.

La intrarea armatei române în luptă pentru eliberarea Transilvaniei, preotul s-a aflat în fruntea sătenilor în organizarea unei importante primiri a ostaşilor români, aşteptaţi cu atâta dragoste. Toate florile de pe valea Oituzului au fost parcă culese de sătenii români şi oferite fraţilor eliberatori. La intrarea în localitate a fost ridicată o „poartă de triumf”. Entuziasmul era de nedescris.

După retragerea trupelor române, drept represalii, satul Poiana Sărată este distrus, sătenii împrăştiaţi în toate colţurile ţării, iar preotul Ioan rafiroiu s-a înrolat voluntar în armata română, ca preot militar. În toţi anii grei ai războiului, preotul rafiroiu a adus alinarea suferinţelor, inclusiv „în timpul cel mai critic, când tifosul exantematic bântuia cu furie, dovedind calităţi sufleteşti cu totul superioare, demne de apostolatul şi chemarea sa”. Pentru ţinuta patriotică şi comportarea exemplară din timpul războiului, a fost decorat cu ordinele şi medaliile „Coroana României cu spade”, „Crucea comemorativă”, „Ferdinand cu spade”, „Gradaţia de război”, etc.

După demobilizare, activează ca preot la spitalul Beldiman din Bârlad, iar apoi îl găsim în Basarabia, la Chişinău, unde contribuie la integrarea fraţilor de peste Prut în realităţile statului român reîntregit. Deşi chemat în servicii mai înalte, a preferat să se întoarcă în comuna de unde valurile războiului îl smulseseră, localitate distrusă în întregime, şi unde nu se călca „decât pe ruie şi populaţia întoarsă nu îţi mai găsea locul unde fusese casa”.

Păstorul îşi adună turma şi cu răbdare şi perseverenţă, reface viaţa localităţii, aflându-se în fruntea tuturor iniţiativelor obşteşti de reclădire a comunei. După 9 ani de eforturi, reuşeşte, îmreună cu primarul comunei, Gheorghe Vleja (tatăl cunoscutului învăţător Nicolae Vleja din Covasna, născut în 1907 la Poiană, secretar de redacţie al revistei Era nouă, autorul volumului de nuvele şi schiţe În slujba neamului şi al unei monografii a localităţii Covasna), cu sprijinul sătenilor şi al statului, să termine, la 8 noiembrie 1930, biserica numită „Biserica Neamului”, închinată eroilor de la Oituz. Tot atunci s-a inaugurat şi Cimitirul eroilor căzuţi în bătăliile de la Oituz, loc unde sunt osemintele a 1933 de eroi. În memoria primului dintre ei care a căzut în război – locotenentul Nicolae Macarie – , în fiecare zi de 15 august avea loc, în perioada interbelică, în organizarea Despărţământului Astra, Prefecturii judeţului şi comenduirii garnizoanei, ample manifestări comemorative. În aceeaşi perioadă au fost construite şcoala primară, casele parohiale şi băile cu apă sulfuroasă.

Ca o recunoaştere a meritului şi prestigiului său, Arhiepiscopia Sibiului, prin Mitropolitul Nicolae Bălan – care îl aprecia în mod deosebit – îi încredinţează conducerea Protopopiatului Oituz, înfiinţat în 1926. Deşi împovărat cu o famile cu 7 copii, era mereu pe teren.

Din iniţiativa şi cu sprijinul său au fost reparate vechi biserici, au fost zidite din temelii altele noi, din care amintim pe cele din Miercurea Ciuc, Gheorghieni (în Protopopiatul Oituz erau cuprinse şi o parte din parohiile din jud. Ciuc), Sita Buzăului, Zăbala, Păpăuţi. Construieşte 13 case parohiale, opt capele în parohiile maghiarizate şi tot atâtea troiţe şi clopotniţe (cu sprijinul şcolilor normale de învăţători din ţară). După aproape 20 de ani de conducere a Protopopiatului, numărul parohiilor ortodoxe crescuse de la 14 la 33. A fost ani de zile membru în conducerea Prefecturii, în delegaţia permanentă a Consiliului judeţean şi local.

Prin odiosul Dictat de la Viena, „sabia împântată în inima Ardealului a făcut să sângereze şi inima sa”. Rămânând lângă credincioşii săi, n-a putut rezista presiunii ocupanţilor şi persecuşiilor acestora, celor care –au umilit şi insultat, iar până la urmă l-au alungat, mărindu-i suferinţa cu care a intrat în mormânt la 21 februarie 1948, în vârsă de numai 66 de ani. După eliberarea părţii de NV a Ardealului nu s-a mai reîntors la Poiana Sărată, rămânând în satul natal, Araci, cu sănătatea zdruncinată, se pare că în principal datorită agresiunii desfăşurată asupra sa în Târgu Secuiesc în 1940 (descrisă în memoriul său scris în acelaşi an).

În articolul La mormântul protopopului Ioan Rafiroiu, apărut în ziarul „Universul” din 5 aprilie 1948 (vezi sus), se spune: „Protopopul Oituzului, Ioan Rafiroiu, a plecat pe calea cea fără întoarcere. Trupul său trudit şi obosit odihneşte în cimitirul satului natal, iar sufletul său şi-a luat zborul spre zările veşniciei. Faptele şi realizările sale sunt grăitoare despre ceea ce a însemnat păstorul sufletesc în viaţa parohiei şi mai ales despre contribuţia protopopului devotat poporului şi promovării culturii în ţinuturile secuimii”.

După 7 ani de la moartea sa, în anul 1955, a fost reînhumat în faţa bisericii din Poiana Sărată alături de soţia Valeria (sora protopopului Aurel Nistor, a medicului Pompiliu Nistor şi a episcopului Veniamin Nistor), pomenirea fiind făcută de preotul Ciurea înconjurat de poienari şi fii părintelui Rafiroiu în curtea casei parohiale din Poiana Sărată.

IOAN MUMOIU

Născut la 17 aprile 1918 din Ioan Mumoiu şi Maria Olteanu.

1933 – LA Sibiu cu Ionel Rafiroiu- Şcoala de cântăreţi diplomaţi, director Prof. Dr. D. Călugăr

1936 – Diplomă cântăreţ diplomat, instrumentist vioară şi mandolină

1937 – angajat la Poiana Sărată

1940 – încorporat la Corpul de Gardă Regal CAROL II şi MIHAI I la Bucureşti – Sinaia

1943 – Lăsat la vatră vine la Târgu Ocna la părinţii refugiaţi

S-a căsătorit cu Marioara Şandru , având 2 copii: Lenuţa şi Nicu

Revine în sat în 1944; al doilea refugiu – se stabileşte la Covasna, angajat cântăreţ la Târgu Secuiesc;

la 1 iulie 1949 revine cântăreţ la Poiana Sărată alături de N. Ciobanu.

În octombrie 1949 conduce o delegaţie de poienari la Sibiu la ÎPS N. Bălan pentru clarificarea situaţiei Pr. Ioan Ciurea; este arestat

Se pensionează în 1981; a slujit în cei 62 de ani de activitate cu:

Preot PP. Ioan Rafiroiu

Preot Ionel Rafiroiu

Preot Ioan Ciurea

Preot Iosif Rafiroiu şi Preot Oancea Popa – temporar

Preot Ilie Mircea

Preot Ciucur Marcel

Preot Ioan Bitir – Ferăstrău

Preot Ionel Piştea

Preot Herbei Ovidiu

Preot Sinel Lăzărel

Activitate gospodărescă: comerţ cu vin, lână, cherestea; crescător de animale

PREOT IOAN CIUREA

S-am născut la 12 octombrie 1910 în Poiana Sărată; tatăl, Ioachim Ciurea, era muncitor la pădure şi a decedat pe front, în Galiţia, în 1914; mama, Maria Ciurea născută Teacă, casnică, s-a recăsătorit în 1919 cu Gheorghe Botezatu din Oituz; din prima căsătorie, are ca frate pe Gheorghe Ciurea iar din a doua căsătorie pe Maria, Elena şi Nicolae Botezatu.

Urmează şcoala primară în satul natal apoi cursurile Seminarului Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi, între anii 1923-1931. Urmează apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti, din 1931 până în 1936, făcând parte din echipa de oină a seminarului şi luând parte la competiţii la nivel naţional; până la susţinerea licenţei a ocupat diferite funcţii în industria forestieră, lucrând printre altele la fabrica de cherestea de la podul Cernica. L 15 iulie 1936 se căsătoreşte cu Mazăre Domnica. La refugiul din 1940 pleacă la Grozeşti; în 1941 susţine licenţa sub îndrumarea profesorului Nichifor Crainic. Este hitotonisit preot în parohia Crăciuneşti, comuna Băiţa, jud. Hunedoara, unde slujeşte din 1941 până în 1945. În perioada aprilie – octombrie 1943 este trimis pe frontul de est cu gradul de preot căpitan în Transnistria – Bîrzula. În perioada 29 august 1948-14 septembrie 1949 a fost arestat şi condamnat în urma unui proces înscenat ca urmare a unui contactări de către o persoană căutată pentru activităţi legionare; atât în închisoarea din Sfântu Gheorghe, cât şi în cea din Sibiu, a stat în celulă cu viitorul preot Gheorghe Papuc din Covasna, asupra căruia a avut o influenţă hotărâtoare. În cele ce urmează, puteţi lectura ultima predică a părintelui Ciurea, rostită în biserică prin gura părintelui Oancea Popa din Hârja:

Iubiţi credincioşi,

Prin luna mai a anului acestuia, am primit o scrisoare de la fostul meu director de seminar, Preotul Constantin Todicescu, ca răspuns la un bileţel scris de mine pe tarabă, în piaţa din Târgu Ocna, şi înmânat unui credincios din satul lui – Horodniceni, lângă Fălticeni, pe care l-am rugat mult de tot să i-l ducă. Se vede că a fost om de treabă şi i l-a dat, căci fostul meu director mi-a răspuns, din Vatra Dornii, unde se găsea în căutarea sănătăţii, aşa cum am amintit, în primăvara aceasta.

Printre altele, mă ruga să-i scriu mai multe, să-i spun tot ce am făcut eu în viaţă, de când am absolvit seminarul, din 1931 – şi până astăzi. Şi-aducea perfect de bine aminte de mine!

M-am conformat întocmai şi, relatând amănunte – mai la sfârşitul scrisorii mele – despre parohia unde îmi desfăşor în prezent activitatea, despre Poiana Sărată spuneam aşa:”Acum slujesc la altarul unei biserici mari şi frumoase, într-o parohie aşezată pe valea Oituzului: Poiana Sărată, din judeţul Bacău, cu oameni buni şi credicioşi. Este satul meu natal şi al preotesei-învăţătoare pensionară- şi la altarul bisericii lui voi servi până la capătul puterii mele, până ce Dumnezeu, Mântuitorul nostru, îmi va lua Sfântul Potir din mână.”

Nu ştie nici el, nici colegii mei de seminar, pe care i-am revăzut – după patruzeci de ani de la absolvire – în vara anului 1971 şi nu cred că a aflat încă multă lume care m-a cunoscut ca preot că Mântuitorul Iisus Hristos, întemeietorul preoţiei creştine pe pământ, la 9 iulie 1972, mi-a primit jertfa liturgică, Sfânta Liturghie, săvârşită atunci de faţă fiind mulţi dintre dumneavoastră, ca pe cea din urmă lucrare şi, luându-mi Sf. Potir şi Sf. Disc din mâini, le-a aşezat pe altarul veşniciei Lui.

Da, iubiţi credincioşi, Liturghia din duminica aceea de 9 iulie este ultima făcută de mine la altarul bisericii “Sfinţii Arhangheli” în care vă aflaţi acum, după 30 de ani şi jumătate de preoţie activă, din care 27 de ani ca preot în Poiana Sărată, iar restul de 3 ani şi jumătate în Crăciuneşti – Hunedoara.

La 10 iulie m-am despărţit de soţie şi am plecat spre Braşov unde, la 12 iulie, m+am internat la Spitalul “Ilie Pintilie” la secţia cardiologie, nădăjduind să-mi pun sănătatea la punct, mai bine zis inima, care de mulţi ani era îmbolnăvită, căci la 22 iulie aveam nunta feciorului meu, a lui Jean, şi voiam să fiu tare ca socru mare.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Dumnezeu, în mâinile căruia sunt zilele noastre şi deci şi viaţa mea, a hotărât altfel cu mine, cu fiinţa mea. Judecata Lui, planurile Lui, voinţa Lui nu sunt ca ale noastre. Ceea ce s-a petrecut cu mine în zilele acelea mi-a arătat că şi eu trebuia să fiu supus acestor implacabile legi.

La 18 iulie s-a declanşat embolie la piciorul stâng, în după-amiaza zilei şi deşi a început tratamentul adecvat imediat, chiagurile mari de sânge care înfundau artera femurală au fost mai puternice decât anticoagulantele care mi se administrau şi s-a format gangrenă. Totul era pierdut!

La 26 iulie am fost transportat de soţie, frate şi cumnat la Bucureşti şi internat imediat la Spitalul Clinic Fundeni.

La 27 iulie un medic, Dan Făgărăşanu, a spus răspicat soţiei că altă soluţie nu este decât tăierea piciorului. A vărsat, sărmana, lacrimi amare în cabinetul medicului, dar altă alternativă nu se afla. Ba încă, a fost sfătuită să vină să mă pregătească.

Mi s-a spus şi mie direct, la vizită, şi cu ceva înainte de ora 12, în ziua de 28 iulie, mi s-a amputat piciorul 1/3 din coapsă. Am avut dureri fizice mari, dar mai mari mi s-au părut cele morale. Lipsa piciorului o simţeam şi o vedeam de acum, dar gândul că voi fi amputat eu de lângă altar, de lângă biserică, de lângă mulţimea obştei adunată la rugăciune, îmi producea amărăciune mare şi lacrimi multe am vărsat, mai ales la ora culcării, fără să vadă vreun bolnav sau soră de spital.

Încurajat mereu de preoteasă – care n-a lipsit o zi de lângă mine – am început să mă resemnez treptat, treptat şi să iau hotărârea să mă pensionez.

Da, iubiţii mei credincioşi, cu 1 decembrie 1972, voi cere să fiu socotit în pensie. Rămân încă parohul acestei parohii, conducând gestiunea ei şi tot ceea ce pot face în cancelarie, până la decizia de pensionare şi numai după ce mi se va înmâna aceasta, voi începe predarea inventarului, de faţă fiind Părintele Protopop Negrea de la Târgu Ocna care îmi va verifica gestiunea parohiei până la zi, Părintelui Oancea Popa care are numirea de suplinitor în parohie sau, dacă altcineva va obţine până atunci numirea de paroh la Poiana Sărată, predarea o voi face aceluia.

Acest fapt mă îndreptăţeşte încă, prin glasul Părintelui Oancea Popa, să fac câteva consideraţiuni asupra activităţii mele pastorale în cei 27 de ani de activitate. Multe n-am putut realiza, deşi gândeam atunci, că Poiana Sărată va fi tot aşa cum a fost între cele două războaie. Aveam teren de activitate şi de realizări, căci războiul ultim distrusese şi din zestrea materială a parohiei şi ştirbise şi faţeta sufletească a credicioşilor, mai cu deosebire a celor mai tineri.

În predica ce rostisem după trei luni de la transferarea mea de la Crăciuneşti, aici, anume la 16 decembrie 1945, când am fost instalat oficial în parohie, spuneam printre altele:

“Dau slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a condus astfel viaţa de m-a reîntors la locul părinţilor şi strămoşilor mei, în satul în care am văzut pentru prima oară lumina zilei, în mijlocul unor oameni vrednici şi de cinste pe unde au umblat, lângă nişte suflete care cred puternic în Dumnezeirea cea cinstită în Trei Feţe şi cu temere mare faţă de ea- Mulţumesc Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei cei de o fiinţă şi nedespărţită, că m-a ajutat să mă reîntorc şi să-mi continui restul vieţii în fermecătoarea vale a Oituzului, care şi-n somn se împletea cu visele mele”.

Şi adăugam tot în 1945:”Sunt înfrăţit cu dumneavoastră la toate bucuriile şi la toate durerile trecute şi sunt prezent în viaţa satului nu numai prin umila mea persoană, ci şi prin părinţii, bunicii şi toţi străbunicii mei care duc până la începutul fiinţării satului acestuia!” Şi mai departe:

“Dacă de bucurie mare îmi este stăpânit sufletul meu de ieri, astăzi şi în multe zile în viitor că mă văd reîntors în chiar satul meu natal, nu poate nimeni să nu admită că sunt stăpânit şi de îngrijorare şi anume, dacă voi fi cunoscit pe deplin de azi înainte şi în postura aceea de preot şi duhovnic al dumneavoastră.

Legături de sânge, de rudenie, de copilărie laolaltă, de mari prietenii încheiate, mă apropie mult de dumneavoastră! Un singur lucru însă – fără să mă depărteze – ci mai mult mă încopciază de suflete, mă face deosebit, distins în mijlocul dumneavoastră; este Taina Sfintei Preoţii, de darurile căreia m-a învrednicit Dumnezeu să mă împărtăşesc, la 1 martie 1942, prin punerea – asupra mea – a mâinilor Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Bălan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului.

Mîntuitorul Iisus Hristos m-a ales şi nimic, nici timpul, nici greutăţile cu ispitele vieţii, nu m-au oprit să fiu săvârşitor al Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine, să fiu cel ce leagă cerul cu pământul, să fiu dâra, după care mergând cei ce cred şi se închină lui Hristos, să ajungă la comuniune cu Dumnezeu, să fiu cel ce aduce jertfa cea fără de sânge spre iertarea păcatelor.

Am fost ales însă să fiu nu numai slujitor al altarului, ci şi învăţător şi conducător. De unde va şti poporul cele ce i-a descoperit Dumnezeu, dacă nu de la preotul lui. Poruncă mare am să vestesc Evanghelia cu timp şi fără timp. Poruncă am să susţin ce este bun şi să sădesc ce este bun; să nu las să se piardă în noianul uitării bunele obiceiuri ale înaintaşilor mei.

Să mă fac pildă dumneavoastră în aşa fel ca mergând înainte, să nu poată nimeni să-mi zică: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”

Să fiu alături de dumneavoastră şi să iniţiez îndreptarea morală a satului, atât de zdruncinată după, de curând încheiatul război.

Să fiu prezent în mijlocul copiilor noştri şi alături de dumneavoastră, părinţii, să facem ca tinerii să înţeleagă că adevărata preţuire a vieţii n-o găsesc – şi vrednicie mai mare nu câştigă în altceva, decât, dacă în năvalnica clocotire a vieţiil or, ştiu să aducă prezentă continuu şi scena aceea când mama – seara şi dimineaţa, le împreuna mâinile pentru rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului.

Dacă vin cu atâta dragoste şi cu atâtea gânduri frumoase la Dumneavoastră, am şi eu o rugăminte: să nu-mi treceţi cu vederea acestea şi să le răspundeţi în aceeaşi măsură.

M-am reîntors în sat sărac în comori care ruginesc dar bogat în nădejdi că voi putea fi spre folosul poporului meu. Alung eu patimile, alungaţi-le şi dumneavoastră, iubesc pacea, iubiţi-o şi dumneavoastră împreună cu mine. Peste tot îmi voi da silinţa să vă fiu părtaş la bucuriile vieţii, dar şi părinte în necazuri şi dureri deopotrivă.”

Am căutat predica pe care am întocmit-o acum 27 de ani şi am spicuit din ea fragmente ca să văd şi eu şi să apreciaţi şi dumneavoastră dacă acum, când preoţiei mele active i se pune punct, încetează datorită amputării piciorului stâng, dacă, zic, mă găsesc prezent în toate câte m-am angajat, în faţa lui Dumnezeu şi a dumneavoastră să fac şi să mă port în activitatea mea preoţească, dacă după 27 de ani, nu roşesc cumva la arătarea faptelor mele pe parcursul acestui răstimp.

Ştiu – şi dumneavoastră cunoaşteţi – că, afară de cauze obiective, în afarî de voinţa mea, am stat nelipsit, în altar, în faţa Sfintei Mese, săvârşind cu puţinătatea credinţei mele jertfa Sfintei Liturghii pentru mărirea lui Dumnezeu, împletind în ea cereri primite de la Dumneavoastră pentru sănătate, iertare de păcate, pentru cei bolnavi, pentru călători, pentru cei închişi, pentru progresare în ştiinţă şi fapte bune a elevilor şi mai ales pentru pacea a toată lumea, cunoscând că vrajba între popoare şi războaiele au adus lumii şi nouă – poienarilor – atîtea lacrimi şi distrugeri.

Am săvârşit ierurgii-slujbe-pe la casele Dumneavoastră, când am fost chemat, cu dragostea că intru în casa părinţilor mei sau a fraţilor mei şi să mă credeţi că simţeam în mijlocul nostru prezenţa Mântuitorului care – parcă – ne binecuvânta pe toţi.

Am cules de pe buzele Dumneavoastră mărturisiri în Taina Sfintei Spovedanii şi sfaturile mele erau pentru iubire, pentru împăcare, arătând calea pe care să meargă cei cu vicii ca să se scuture de toată povara lor. Celor ce se găseau în agonia despărţirii sufletului de trup, le picuram – tot în spovedanie – nădejdea vieţii celei veşnice şi că Mântuitorul ăi va găsi şi pe ei la Învierea cea de obşte.

Am administrat Sfânta Taină a Botezului după tipicul din Molitfelnic cu evlavie şi răspundere în faţa Sfintei Treimi şi cu bucuria aceea că, prin mâinile mele, toţi pruncii au trecut de la întuneric la lumină şi cu urări făcute naşilor de înzilire ca să ajungă şi la cununie.

Cununiile celor tineri (şi câteva am avut şi de vârstini la a doua cununie) au fost pentru mine adevărate desfătări sufleteşti, văzând cum căsniciile se întemeiază cu solictarea binecuvântării Mirelui Hristos. Venirea tinerilor la mine acasă, sâmbătă seara, cu înscrierea în “Protocolul bunei învoiri”, se constituia prilej nimerit de a vunoaşte, de erau străini de sat – mire sau mireasă – şi de a da primele sfaturi pe care le continuam în cuvântarea din biserică, după săvârşirea Tainei.

Înmormântările mi-au sensibilizat cu totul inima. Le-am săvârşit cu tot fastul adecvat durerii şi în timpul slujbei, dar mai ales în cuvântare, am vărsat lacrimi multe şi amare pentru fiecare prohodit. Rugăciunile citite în biserică pentru iertarea păcatelor răsposaţilor izvorau parcă atunci din inima mea, se rupeau, se despărţeau din sufletul meu. Cuvinte de mângâiere am găsit şi am dat celor ce se tânguiau pe marginea mormintelor arătând, la fiecare despărţire, că mâna lui Dumnezeu îi va călăuzi şi de aici înainte, pe drumurile vieţii şi El, Tatăl cel ceresc, le va ajuta.

Am predicat cu timp şi fără timp, v-am citit predici frumoase găsite prin alte cărţi, am rugat pe cântăreţi de au citit Cazania zilei când n-am fost în stare să vorbesc eu, am îndreptat în cult ceea ce am găsit şi socotit că ar fi inovaţie sau v-am rugat să faceţi ceea ce am constatat că aţi lăsat deoparte.

Spuneam la începutul cuvintelor mele de astăţi că multe n-am putut realiza, deşi gândeam la instalarea mea de acum 27 de ani că Poiana Sărată va fi tot aşa ca între cele două războaie mondiale şi că – din punct d evedere gospodăresc – voi reuşi să edific din nou casa parohială şi alte lucruri frumoase.

Dar Poiana Sărată n-a mai fost aşa din punct de vedere al compoziţiei ei, al numărului de enoriaşi. Din statistica purtată de mine în cursul anilor, am putut observa că niciodată credincioşii de aici n-au depăşit cu mult 600 de suflete, cu aproximativ 200 de familii. Sub ochii mei, poienarii erau într-o veşnică mişcare în goana după existenţă. Astăzi, dacă avem 185 d efamilii sub 500 de suflete şi aceştia foarte vârstnici. Puţini întotdeauna la număr, mulţi cu gospodăriile distruse de război, cu putere economică redusă, nu puteam, n-am îndrăznit să apelez la Dumneavoastră să-mi faceţi casă parohială. M-am mulţumit cu ce am găsit, locuind în cele două camere, unde mi-am crescut copiii şi unde am primit – ca oaspeţi – arhierei, profesori universitari şi pe atâţia câţi m-au vizitat.

Când am văzut însă că biserica are absolută nevoie de reparaţii, la început exterioare, am lăsat orice la o parte şi după ce am convocat Consiliul parohial care a fost de părerea meu ca să începem să strângem fonduri, în 1967, v-am adus şi dumneavoastră tuturor la cunoştinţă şi începând cu anul 1968, am pornit la colectare de fonduri.

Şi s-au colectat:

în anul 1968: 17.350 lei;

în anul 1969:17.350 lei;

în anul 1970:18,250 lei;

în anul 1971:14.440 lei;

în anul 1972: 3.060 lei până la Puzdrea Elena.

Contribuţii lei: 70.450.

Se adaugă grajdul vechi, s-a aprobat demolarea şi vânzarea tot pentru repararea bisericii: lei 3.600.

Dobânda la aceşti bani pe 4 ani: lei 2.691.

Total lei: 76.741.

S-a plătit la IGO pentru reparaţii 48.885 lei

Rest în CEC lei: 27.856.

Mi-aduc aminte cu câtă ezitare puneam problema colectării de fonduri pentru repararea bisericii în fiecare an, mai întâi în faţa Consiliului şi apoi a Dumneavoastră. Cum unii dintre Dumneavoastră vă codeaţi dar vedeaţi bine că trebuie reparată biserica! Unii – mai puţini la număr – şi aceea care n-au dat deloc, m-au bârfit în fel şi fel de chipuri, dar n-am dezarmat şi acum – când o văd cum străluceşte pe fundalul verde al pădurii din “Coasta Bisericii” şi cum apare ea de frumoasă din orice colţ al satului (îmi pare nespus de rău că eu pot admira doar o părticică din ea) toate le-am iertat pentru victoria mea şi a Dumneavoastră care aţi fost alături, nu de mine, ci de Sf. Biserică.

Iată ce se scrie în procesul verbal de recepţie a lucrărilor de reparaţii, întocmit la 11 septembrie 1972, de către Comisia de recepţie: “În concluzie, declarăm lucrările de reparaţii de la biserica susnumită recepţionate definitiv, lucrări ce au fost executate foarte conştiincios şi de foartă bună calitate, încât biserica apare ca din nou construită, dând un aspect foarte frumos, încât mulţi turişti vor veni s-o viziteze”.

Tuturor care m-au susţinut în această acţiune, precum şi poienarilor din alte oraşe, las în faţa Sf. Altar mulţumiri şi recunoştinţă!

Pe mulţi am auzit şi aud şi acum, când sunt ţintuit în casă, că biserica ar avea nevoie de o curăţenie mai mare în interior: să i se spele fumul de pe pereţi şi să apară în frumuseţea ei de odinioară. Bine ar fi, zic şi eu. Sunt în CEC aproape 28.000 lei, mai vin d ela nişte poenari din Braşov 5000 lei. Ar fi cu toţii 33.000 lei.

Prin preotul care vine după mine – asta este părerea mea – s-ar putea lucra, să se aducă în anul care vine un pictor bun în meserie şi să facă un deviz al lucrării.

De va costa mai mult decât avem, să punem din nou mâna şi să ne deschidem inima şi să contribuim cu ce mai lipseşte şi s-o facem frumoasă şi pe dinăuntru.

Poate că atunci voi avea şi eu proteză şi voi veni să mă înfrăţesc cu Dumneavoastră în rugăciune şi să nu fiu lipsit de admirarea frumoasei noastre biserici la altarul căreia am slujit 27 de ani.

Vă aduc mulţumiri tuturora pentru dragoste şi credinţa cu care aţi primit din mâinile mele, atâţia ani, Sf. Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine, urându-vă ca Dumnezeu să vă rânduie preot destoinic, mai destoinic decât mine, care să vină în urma mea şi să vă dea sănătate, pace şi spor întru ale credinţei, ale dragostei şi ale nădejdii.

Dau slavă bunului Dumnezeu că, păstrându-mi viaţa, mi-a întărit şi adeverit cu pecetea puterii Lui, prin ciuntirea trupului meu, adevărul pe care-l strigam din faţa Sfântului Altar – de atâtea ori – în predica mea, de afi mereu, continuu, pregătiţi şi de a face tot ce ne-a poruncit să facem Mântuitorul, de a împlini toate rânduielile Sfintei Lui Biserici pentru că nu ştim nici ziua, nici ceasul, nici clipa în care ni se poate întâmpla ceva, ni se poate sfârşi chiar viaţa.

De multe ori am amintit, aici în biserică, de ceea ce ne-a adus tradiţia peste veacuri că Sf. Ioan Evanghelistul a trăit până la adânci bătrâneţi şi că, neputincios cum era şi susţinut de alţii, nu murmura altceva decât:”Iubiţi-vă unii pe alţii!”. Prin aceste cuvinte nu spunea altceva decât că mărturisea Evanghelia lui Hristos. Iar eu – după exemplul Sfântului – vă îndemnam să vă scăldaţi inimile în această iubire şi să lăsaţi deoparte vicleşugul, răutatea şi mândria.(s.n.)

Simt inima uşurată, împăcată, dacă mă mărturisesc în faţa lui Dumnezeu şi a Dumneavoastră: V-am iubit pe toţi deopotrivă şi n-am urât pe nimeni niciodată.M-am supărat – este adevărat – de vorba urâtă adresată direct, de ponegrirea persoanei mele preoţeşti în culise, pe lângă garduri, dar m-am luptat din răsputeri şi, ajutat şi de tovarăşa mea de viaţă, am reuşit întotdeauna să înving ura, ca ea să nu-şi găasească cuibărire în inima şi sufletul meu. Când am sesizat răceala cuiva faţă d emine, am întins mâna d epace, am căutat apropiere şi, dacă mi s-a întors spatele – sî zicem aşa – am lăsat ca timpul să aducă lumină şi să se vadă unde este greşeala şi cu inima inundată de bucurie, am întins paşii în întâmpinare ori de câte oro gheaţa desconsiderării mele o vedeam topită.

Celor care, probabil, le-am greşit eu mai mult – dacă se poate considera greşeală – gândesc că pot fi colaboratorii mei, ajutătorii mei la săvârşirea cultului divin. Ştiu şi recunosc că atunci când puneam mai presus de orice interesul personal şi uitam îndatoririle de serviciu şi neglijam biserica, atitudinea mea din acele momente sî-i fi supărat.

Cu cântăreţul Ioan Mumoiu am făcut serviviu 23 de ani, de la 1 octombrie 1949. Liturghiile şi toate serviciile făcute cu el mă înălţau sufleteşte şi mulţumeau pe toţi pentru potrivire de glas. Săritor la nevoile bisericii, personal sau cu căruţa, m-a ajutat şi pe mine în necazurile ivite în gospodărie.

Tinca Ţuţuianu a intrat să vândă lumânări după moartea soţului ei, din 1948, iar după ce ne-a părăsit moş Legănuş – şi la curăţenia bisericii. A avut o atitudine plină de mult respect faţă d emine şi datorită probităţii ei, cinstei ei la vânzarea lumânărilor – şi s-a vândut, slavă Domnului – n-am avut cu ea nici o nepotrivire la luarea socotelilor.

Colaborator şi cu multă tragere de inimă pentru lucrul Domnului, deşi nu este salariatul parohiei, l-am socotit de mulţi, foarte mulţi ani, pe nenea Din Ghioc. Prin naosul bisericii şi prin altar găsea şi ştia momentul potrivit când să-mi vină în ajutor în timpul săvârşirii serviciului religios.

Tot un fel de ajutători ai mei socotesc pleiada de copii din sat, din 1945, începând cu Sandu D. Gheorghe, Şerban I. Gheorghe, Micu Gh. Dumitru, Lungu N. Nicolae şi mulţi alţii până la cei prezenţi: Munteanu V. Gheorghe, Tătaru D. Damian şi Sandu Gh. Iulian, cu toate năzdrăvăniile lor, toţi, îmi rămân scumpă aducere aminte. Fiindcă am ajuns la copii, îi rog pe cei trei care sunt acum în serviciu şi prin ei şi pe dumneavoastră, pe cei care vor veni la rând, să păstreze curaţi pereţii clopotniţei, să nu se mai semneze în fel şi chip, să nu mai strice cu ciocănelele clafele (ramele de ciment) ale ferestrelor şi să nu mai spargă geamurile.

Gândul meu se opreşte acum la Părintele Oancea Popa, care mi-a fost ca un adevărat frate-preot. De multe ori am săvârşit împreună Sf. Liturghie aici şi la Hârja, cununii, masle şi înmormântări, într-o înţelegere fără nici o sminteală.

Cel care a lipsit mai mult din parohie, din cauza îmbolnăvirilor şi a altor cauze, am fost eu. Sfinţia Sa m-a suplinit cu multă bunăvoinţă, de foarte multe ori, dacă n-a fost reţinut cumva în parohia Hârja. Călătoream împreună cu căruţa sau cu sania prin Grozeşti, pest eBahna, mai apoi cu autobuzul la Tg. Ocna, la conferinţele noastre preoţeşti, şi eram atât de nelipsiţi unul de altul căci, dacă ne vedeau numai pe unul singur, eram imediat întrebaţi de celălalt.

Îi urez mulţi ani, plini de sănătate şi păstorire îndelungată şi Mântuitorul să fie milostiv cu Sfinţia Sa şi să nu-i ia Sf. Potir din mână – ca mie – sau din cauza altui accident, ci de neputinţa celor peste 80 de ani – doriţi de mine din toată inima, să-i ajungă şi să-i şi depăşească.

Am o rugăminte faţă de Sfinţia Sa, ca unul care am slujit şi eu de atâtea ori în faţa credincioşilor din Hârja, mă simt dator să trimit obştei de acolo, regretul meu mare că nu mai răspund în viitor chemărilor dorite de ei şi – într-un moment potrivit, ales de Sfinţia Sa – pe lângă acestea, să le spună tuturora şi lui nenea Nicolae Chiriac – cântăreţul şi ruda mea – multă sănătate şi doriri de bine.

Vă mulţumesc, iubiţi credincioşi, pentru ascultare şi tot binele făcut mie şi vă rog rugaţi-vă şi pentru sănătatea mea şi pentru iertarea păcatelor mele. De abia aştept primăvara, să am proteză şi să vin la biserică, să ne rugăm împreună în faţa Sf. Altar.
Pr. I. Ciurea, oct. 1972
Protocolul buneiinvoiri

Incheiat intre ……………………………………………………………, ortodox,
fiul lui …………………………………………… si al ……………………………………, din
localitatea ………………………………, judetul ……………………………, nascut la data de ……………, in localitatea…………………………………, judetul ………………………………… si intre ………………………………, ortodoxa, fiica lui
………………………………………… si a ……………………………………… din localitatea ………………………………, judetul ………………………., nascuta la data de ………………, in localitatea …………………………, judetul ……………………. precum urmeaza:

Subsemnatul………………………………………………………, declar ca voind a pasi la Sfanta Taina a Casatoriei cu …………………………………… ………………………………………, pasul acesta nu-l fac din indemn sau interes, cu atat mai putin din sila morala ori fizica, ci din voie libera si curata, obligandu-ma a trai cu dansa in pace, unire si credinta nestramutata pana la sfarsitul vietii mele. De asemenea declar ca in calea casatoriei ce doresc sa o inchei nu sta nici o piedica daramatoare ori impiedicatoare la casatorie.*)

Subsemnata ……………………………………………, declar ca voind a pasi la Sfanta Taina a Casatoriei cu ………………………………………………………………………, pasul acesta nu-l fac din indemnul cuiva sau interes, cu atat mai putin din sila morala ori fizica, ci din voie libera si curata, obligandu-ma a trai cu dansul in pace,unire si credinta nestramutata pana la sfarsitul vietii mele. De asemenea declar ca in calea casatoriei ce doresc sa o inchei nu sta nici o piedica daramatoare ori impiedicatoare la casatorie.*)
Noi, subsemnatii ca parinti ai mirilor dam invoire la casatoria ce vor sa o incheie fiii nostri numiti mai sus.
………………………………………… ………………………………………
mireasa mire

……………………………………… ………………………………………

parintii miresei parintii mirelui
In prezenta noastra,

……………………………………

……………………………………