Mare minune s-a intamplat, atunci, când Dumnezeu şi-a golit sacul cu frumuseţi şi cu mult bine şi atunci s-a oprit totul într-o depresiune din Carpaţii Orientali, pe Valea Oituzului.
Răsfoind în paginile îngălbenite ale trecutului găsim Poiana Sărată, sat întemeiat la 1823 de păstori (mocani) fermecaţi de frumuseţile naturii înconjurătoare. Acolo ei au construit case gospodăreşti, au înălţat biserica, şcoala găsind liniţtea de care aveau atâta nevoie. Datorită poienelor pitoreşti şi a apei sărate, oamenii au botezat satul „Poiana Sărată”. Casele sunt mari şi frumoase fiind asemănătoare cu cele din zona Braşovului, fiecare având un „tîrnaţ” sau un cerdac-un fel de terasă, un „şiteu”-bucataria de vară, casele având  camere multe şi văruite cu var. În faţa fiecărei case există o mică grădiniţă cu flori şi de obicei câte o bancă unde sătenii se mai „hodinesc” dupa o zi lungă de muncă.
Păduri dese, aer curat, linişte desăvârşită, oameni curaţi sufleteşte,  păstratori ai datinilor bătrâneşti, un mausoleu în miniatură,  copie a celui de la Mărăşeşti ridicat în cinstea memoriei soldaţilor români şi străini care s-au jertfit în Primul Război Mondial, iată doar câteva elemente care definesc acest „colţ de rai”.