Prefaţă

Ţara noastră e după Franţa una din ţările cele mai bogate în izvoare cu ape minerale din Europa. Se numără peste 600 de staţiuni balneare din care vreo 60 cu renume ce a trecut graniţa.

Multe însă din acestea nu sunt accesibile funcţionărimii aşa de greu încercate în urma războiului.

Îmi propun deci în biblioteca de faţă să popularizez câteva staţiuni balneare ignorate de publicul mare, fiind convins că voi face un serviciu şi colegilor mei suferinzi sau doritori de a-şi cunoaşte ţara cu mijloace modeste.

G.M.Raşcu

Profesor

Mart. 1928 Chişinău

INTRODUCERE

Există în creierii Carpaţilor moldoveni, între Munţii Ciucului şi Munţii Vrancei şi în mijlocul pădurilor care nu se mai sfârşesc pe aproape 30 km, ferită cu desăvârşire de curenţi şi udată de istoricul pârâu al Oituzului, bogat în apă şi în păstrăvi – aceasta este Poiana Sărată –sat nou- la o înălţime de 450 m deasupra nivelului mării noastre.

ITINERARIUL

Pentru a merge la Poiană din vechiul Regat, te cobori din tren la Oneşti, de pe linia Adjud – Palanca.

Dacă trenul ajunge seara, poţi petrece o noapte la hotel „Ciobotariu” din dosul gării. A doua zi, zeci de vehicule, căruţe sau automobile, te pot transporta pe o admirabilă şosea naţională a Oituzului până la Poiană (30 km). Drumul merge prin satele Filipeşti şi Bogdăneşti ajungând la Grozeşti, sat mare ilustru prin luptele ce s-au dat acolo în decursul războiului trecut, când armatele noastre sub comanda generalului Grigorescu au stăvilit invazia nemţească. Un monument falnic se înalţă sus pe o colină ce domină tot satul şi de unde priveliştea este dintre cele mai pitoreşti. Monumentul se află construit pe moşia lui Negroponte, al cărui palat bombardat îşi profilează ruinele ceva mai jos. În satul acesta se poate lua dejunul la cârciuma gospodarului Botezatu din centru.

Mai departe intrăm în defileul Oituzului. Valea se îngustează, codrii se apropie, izvoarele murmură lângă şosea şi aerul devine mai tare. O mare fabrică de cherestea – proprietatea soţiei generalului Grigorescu – taie pădurile dimprejur. La confluenţa pârâului Leşunţul, orizonul se deschide, lăsând privirea să fugă peste zeci de piscuri împădurite.

Şoseaua trece când pe un mal când pe celălalt, în ambele ei părţi fiind privelişti tipice de munte. Deodată apare un şes în mijlocul munţilor, semănat cu porumb şi cartofi. În dreapta, chiar pe şanţul şoselei, un pârâiaş pe o albie roşie din cauza depozitelor feruginoase. Curând ajungi la un izvor care gâlgâie bogat în apă în sus ca un gheizer.

Împrejur tot pământul arde cu flăcări aproape invizibile încât aerul frige. Apa este grozav de sărată şi limpede ca lacrima.

Câteva cazane ruginite, o sondă petroliferă, maşini demontate îţi arată activitatea nemţilor pe timpul ocupaţiei.

Nu departe de acest izvor necunoscut în ţară şi neutilizat intrăm în satul Hârja, deşirat pe o lungime de peste 3 km, cu o Biserică nouă din zid construită din piatra fostei vămi a Oituzului.

Dincolo de sat valea se tot lărgeşte şi ajungem la graniţa veche. Micul pârâiaş al Cernicăi a rămas singura amintire din acest nefiresc hotar.

Satul Poiana Sărată e în faţa noastră, grupat în jurul frumoasei Biserici şi ocupând fundul rotund al acestei admirabile depresiuni subcarpatice.

În fund, valea se închide cu muntele Lipcheanului îmbrăcat cu pădure până la vârf şi care e numit de localnici „barometrul Poienii” căci după cum apare dânsul în zorii zilei, senin sau ceţos, aşa va fi şi vremea în ziua aceea.

PĂMÂNTUL

Satul Poiana Sărată este prin urmare clădit în fundul unei căldări circulare deschisă larg spre vale şi închisă aproape complet spre deal. Valea Oituzului desparte Munţii Ciucului – ce se întind de la Palanca – de Munţii Vrancei care ţin până la pârâul Bâsca Mică.

Aceşti munţi se aseamănă ca structură geologică, fiind formaţi exclusiv din gresie numită „gresie de Tarcău”.

Această piatră este destul de bună pentru construcţie şi chiar se extrage pe valea Cernicăi pentru nevoile localnicilor.

Satul este închis între două masive muntoase mai însemnate: Runcu (1108 m) la răsărit şi Chişauş (1270 m) la apus, ambele compuse din gresii şi şisturi argiloase ce se întâlnesc din Maramureş până în Prahova.

CLIMA

Din cauza adăpostului munţilor, satul este lipsit cu desăvârşire de curenţi. Într-o vară întreagă s-au înregistrat numai 4 furtuni care însă n-au produs nici o stricăciune.

Vântul bate mai ales dinspre Transilvania. Umezeala nu e deloc excesivă, adeseori sătenii doresc ploaia. Căldura este perfect însorită, ceea ce permite coacerea multor fructe.

În vara anului 1927 am notat 38 de zile frumoase – unele cu căldură de stepă şi numai 11 zile cu ploaie serioasă.

Aerul de o curăţenie ideală, absolut fără microbi, îi simţi aroma îmbălsămată când se coboară seara de pe vârfurile pline cu brazi şi molizi răşinoşi.

Prin altitudinea modestă (450 m), poziţia geografică în mijlocul codrilor seculari, Poiana Sărată alcătuieşte una din cele mai ideale staţiuni climaterice ce avem în ţara noastră.

APELE

De o parte şi de alta a satului, venind dinspre apus, se aruncă în undele Oituzului două pâraie: Cernica, ce face o cascadă splendidă şi Brezaia ce trece prin chei şi nu seacă niciodată. Pe partea opusă notăm Haloşul bogat în apă şi în păstrăvi cu afluentul său Măciucaşul. Oituzul, apă iute şi cu debit bogat, poate oferi vizitatorilor o cură de băi reci şi sănătate pe tot timpul verii. După ploaie vine înspăimântător, cu valuri de culoarea pământului şi cărând buşteni rupţi de pe maluri. Atunci este şi pescuitul mai intens, căci de frica curentului peştii se retrag spre maluri unde uşor se prind cu plasa.

Apa de băut e curată şi se găseşte în numeroase fântâni şi cişmele, întotdeauna rece.

BOGĂŢII NATURALE

Pădurile din jurul Poienii, puţin cam distruse în urma războiului, sunt proprietate obştească. Orice sătean are drept să taie de unde-i place şi să transporte acasă orice cantitate pentru nevoile casnice.

Locuinţele din sat sunt aşezate pe o bază de piatră, scheletul este constituit din stâlpi de brad legaţi între ei prin încheieturi tot din lemn. Şipcile bătute deasupra se tencuiesc cu lut; numai partea expusă ploii se face cu ciment. Totul apoi se văruieşte cu alb. Asemenea case ţin cald iarna iar pe timp de vară sunt foarte răcoroase; există numai o singură locuinţă din zid, singura care a supravieţuit după război – casa domnului Miculescu. Toate celelalte s-au construit după 1919.

Poienile sunt însă împărţite între locuitori căci fânul este o mare bogăţie la munte.

Statul are numai o singură pădure cumpărată de curând pe valea Lipcheanului.

În Oituz se pescuiesc păstrăvi până la 1 kg greutate, peşte de culoare argintie cu puncte roşii.

Fala satului şi viitoarea lui dezvoltare atârnă însă de reclama ce se va face izvoarelor sărate.

Nu departe de confluenţa Brezaiei, lângă un cimitir de eroi, se află o fântână adâncă de peste 300 m din care iese un izvor aşa de puternic ce umple fântâna până la gură, făcând impresia că fierbe.

Un chibrit aruncat produce o pocnitură şi imediat o flacără mare se înalţă de pe apă, dispărând în câteva secunde. Izvorul este bun şi de băut şi pentru făcut băi. Instalaţia este foarte primitivă, dar curată. Există cabine cu căzi unde apa este încălzită cu pietre înroşite în foc.

Ieftinătatea acestor băi în comparaţie cu Slănicul de peste deal şi eficacitatea lor miraculoasă atrage în fiecare an tot mai mulţi suferinzi. În special pentru reumatism şi dureri artritice, aceste băi sunt salvatoare. Nemţii şi-au dat seama de eficacitatea acestor băi şi au instalat în 1917 un confort cu totul modern. Războiul însă a prădat şi distrus ceea ce cu siguranţă nu se va mai reface niciodată.

Pe valea Cernicăi, la 500 m de confluenţă, există un izvor de pucioasă numit de săteni „Puturosul”, iar pe Brezaia, la 4 km de confluenţă, un izvor similar foarte limpede, ambele neutilizate.

LOCUITORII ŞI VIAŢA

Intrarea în sat produce o frumoasă impresie. Şoseaua naţională îl traversează pe mijloc şi este mărginită de arbori fructiferi şi fântâni curate.

Casele curate şi albe se înşiră ca soldaţii, lăsând între ele străzi înguste ce se urcă până pe munte sau se scobor la Oituz.

Drept în centru se află cârciuma şi băcănia gospodarului Şandru [n.n. e vorba de Şandru Gheorghe şi cârciuma se afla pe locul casei lui Niţu Mumoiu, dincolo de Biserică] unde vizitatorii pot trage provizoriu şi unde găsesc tot soiul de informaţii relativ la casă, masă şi băi.

Pe aici uşor poţi întâlni pe fruntaşii satului – Dl. Costache Damian şi Miculescu, mari proprietari precum şi pe părintele Rafiroiu, a cărui casă parohială se constuieşte drept în faţa Bisericii. Satul e populat în întregime cu români ardeleni, ospitalieri şi extrem de cinstiţi.

Casele lor sunt construite din lemn de brad şi tencuială cu camere frumos mobilate în stil naţional cu covoare ţărăneşti şi perdele brodate la fereşti.

Preţul unei asemenea camere variază de la 800-2000 de lei pe lună. În privinţa hranei satul e bine aprovizionat, se prezintă mulţumitor. La confluenţa Brezaiei exisă o grădină de zarzavat, udată cu canale de irigaţie, unde găseşti tot timpul verii legumele obişnuite: cartofi, ceapă, varză. Pătlăgelele şi castraveţii se coc abia în august, dar vin cu căruţele de la Oneşti odată cu începutul lunii iulie. Asemenea satul are numeroşi pomi fructiferi, în special pruni şi nuci, dar vin de la Grozeşti aproape zilnic: pere harbuzeşti, zarzăre şi pepeni verzi.

Cofiţe cu fragi, zmeură şi mure îţi aduc când vrei femeile din sat. Brânza de munte, laptele de vacă precum şi ouăle ieftine înlesnesc vizitatorilor urmarea unui regim semi – vegetativ.

Numai untul şi smântâna sunt mai scumpe. Păsări multe, mai ales pui şi boboci de gâscă sunt puţin mai ieftini ca la oraşe. Carnea de vacă se taie după comandă şi necesitate la Şandru, unde găseşti vinuri de calitate superioară din podgoriile Panciului şi bere din fabricile de la Braşov. Brutării nu sunt: pâinea se face în casă de fiecare gospodar.

Poşta merge regulat de două ori pe săptămână înspre Grozeşti şi Breţcu. Curios că nu se lungeşte cursa din Regat până la Poiană în loc să fie oprită în Hârja ca şi cum am vrea să mai păstrăm amintirea blestematei graniţe.

Singura lipsă a satului e o farmacie. Deşi mortalitatea e foarte mică şi boli în sat nu există, totuşi măcar în timpul sezonului cald s-ar putea îngriji d-l primar să înjghebeze o mică farmacie cu medicamentele cele mai obişnuite ca să nu fie silit pentru o mică reţetă să te duci tocmai la Oneşti sau la Breţcu.

În sat lipseşte de asemenea o frizerie modernă; există în schimb doi cizmari foarte pricepuţi în meseria lor.

ISTORIC

Poiana este înfiinţată din ordinul împăratului Franz Josef, care a ţinut să clădească un sat la importanta vamă a Oituzului.

Deşi pământul se dădea pe gratis, secuii n-au vrut să vie şi atunci satul s-a înfiinţat cu români din Breţcu.

La început au fost numai trei gospodari, dar azi au ajuns la o sută şi ceva. Astfel fiind lucrurile se explică de ce sătenii sunt proprietarii pădurilor ce înconjoară satul.

PLIMBĂRI PRIN ÎMPREJURIMI

Împrejurimile Poienii sunt încântătoare. Cea mai comodă plimbare e la Hârja, pe o cărare ce scurtează ocolul şoselei. Din acest sat se aprovizionează Slănicul. În fiecare dimineaţă, femei şi fete urcă dealul, încărcate cu păsări, ouă şi smântână, întorcându-se după amiază cu traistele goale şi batistele pline de bani. Aceste femei pot în schimbul unei lefi lunare să aducă zilnic sticle cu apă minerală proaspătă şi astfel poţi urma o cură No.3 fără a sta în scumpetea Slănicului.

O altă plimbare se poate face chiar cu copiii pe valea pârâului Cernica, până la cascadă, unde se văd şi astăzi movilele de beton ce marcau vechea graniţă. Pe aici sunt numai 6 km până la Slănic. Te poţi duce şi întoarce în aceeaşi zi.

O a treia plimbare se poate face pe valea Brezaiei de la băile minerale în sus. Drumul merge departe pe urmele unei vechi şosele făcută de nemţi pentru transportul artileriei. Urmele războiului se văd la tot pasul – tranşee, case de adăpost, cimitire de eroi. etc.

La marginea de vest a satului se poate vizita monumentul eroilor nemţi, un obelisc de piatră fără inscripţie. După proporţia acestui monument se poate bănui numărul victimelor.

La 3 km de Poiană se află graniţa judeţului, de unde începe pădurea adevărată de conifere chiar din albia Oituzului.

În sudul satului se desfăşoară frumoasa vale a Haloşului plină de poiene fermecătoare aşezate pe diferite înălţimi şi de pe care panorama satului din vale este feerică.

EXCURSII

1. La Slănic se poate ajunge pe la Hârja, peste munte în 4 ore de mers normal sau pe valea Cernica, ceva mai obositor urcuşul, dar mai scurt.

Cel dintâi drum te scoate drept la administraţia Eforiei „Sfântul Spiridon”; al doilea la fabrica Cheşcheş, acum părăsită.

2. La satul Oituz populat numai de secui şi distanţat la 14 km de Poiană şi la 611 m altitudine. Drumul pe şosea e o feerie din poveşti; oricât de pretenţios ar fi cineva, e imposibil să nu-l impresioneze. La 5 km se află o cascadă – Caraslău – formată de pârâul ce acelaşi nume şi se aruncă în Oituz pe malul stâng.

Vizitatorii din Poiană vin des aici să ia dejunul pe vreme frumoasă. Cişmelele cu apă cristalină sunt foarte dese chiar pe margine şoselei ce trece pe sub zidurile străvechii cetăţi a lui Rakoczi, ale cărei ruine se profilează printre brazi acolo unde pasul Oituzului e mai îngust. În satul Oituz, la marginea de apus, s-a descoperit un izvor mineral foarte abundent a cărui analiză va mai aştepta desigur încă multă vreme.

O clădire veche de piatră chiar în mijlocul satului arată vizitatorului vechea vamă a Oituzului înainte de existenţa satului Poiana Sărată. În timpul războiului, nemţii construiseră un Decouville (n.n. – tren cu linie îngustă, de folosinţă temporară, folosit de obicei pentru lucrări forestiere; terasamentul acesei linii se vede încă în curtea Bisericii, dincolo de cimitir) ce venea de la fabrica Grozeşti până aici. Foarte mulţi prizonieri erau ţinuţi sub pază pe meleagurile acestea.

3. La Breţcu, Târgu Secuiesc se poate merge prin Oituz urcând 16 serpentine pe muntele Moghiorouş (Aluniş) pe care urmele războiului se văd la fiecare pas. Scoborâşul are numai zig-zaguri până în Breţcu. De pe vârful muntelui unde se află un monument ridicat pentru împărăteasa Eugenia şi pe o vreme cu soare, panorama înaltului şes secuiesc e demnă de penelul unui pictor de talent.

Târgul Breţcu (610 m alt) e jumătate românesc, jumătate secuiesc. De curând s-a descoperit aici un castru roman. Săpăturile au fost făcute sub conducerea d-lui Panaitescu – Cluj. Nu departe se află gara, de unde există calea ferată normală care merge pe valea pârâului Negru până la Sfântu Gheorghe şi Braşov. Trenul face un mare ocol; şoseaua însă taie de-a dreptul prin sate catolice la Târgu Secuiesc. Oraşul are câteva fabrici, are peste 5000 de locuitori dintre care 150 români.

4.Pe Runcu şi Chişauş. Urcuşul pe Piatra Runcului nu poate fi făcut fără călăuză. Gospodarul Niţă Mumoiu e cel mai umblat şi mai bun cunoscător al drumurilor prin codrii Poienii Sărate. De pe vârf (1108 m) ai o panoramă superbă când e senin pe Valea Caşinului iar spre nord până în masivul Şandru Mare – 1646 m. Satul Poiana Sărată se vede într-o vâlcea o îngrămădire de case albe.

Urcuşul pe Chişauş e ceva mai obositor, dar stânele te recompensează îndestul de toată oboseala. Piscul e gol şi plin cu afine (1270 m), aerul tare de munte, Şandru şi Nemira se văd aproape de tot.

5. Pe Valea Caşinului şi M-rea cu acelaşi nume. Acestea constituie excursia cea mai lungă şi cea mai variată. Se poate merge în cerc. Astfel, cu autovehiculele ajungi la Grozeşti iar de acolo peste dealuri în 3 ore de mers pe jos la M-rea Caşin, ctitorie a lui Gheorghe Ştefan apoi la Oneşti de unde uşor se poate merge la Borzeşti unde se află frumoasa biserică a lui Ştefan vodă.

Noaptea se poate sta în Oneşti – sat mare cu electricitate – iar a două zi, cu trenul societăţii Goetz – te urci la fabrica de cherestea Scutaru. Cu maşina se poate pleca imediat la capătul liniei, sub Clăbucet – 1364 m. De acolo, cu o călăuză dintre lucrători, poţi veni peste munte la Poiană (24 km) în 6 ore de mers normal.

CONCLUZIE

Şederea la Poiană pe timp de vară se poate recomanda nu numai suferinzilor ce au nevoie de băi dar chiar oamenilor sănătoşi iubitori de natură şi aer de munte, căci vor găsi aici o linişte patriarhală şi o recreaţie sufletească binemeritată după o muncă istovitoare de peste an.