La inceput erau oieri; se trecea cu pasaport in Moldova, eliberat pe 1 an. Acesta se obtinea in 2 saptamani. Unii si-au facut turme in Romania sau Rusia, fara a mai veni in pragul iernii in Poiana Sarata. Dupa 1860, parintii au inceput sa-si dea copiii la pravalii ca baieti de pravalie pe la diferiti comercianti din Moldova si Muntenia; aici lucrau ani de zile, unii dintre ei deschizandu-si pravalii proprii; cei mai vechi negustori poienari ajunsi in orasele vechiului regat sunt: Costache Ciurcu-manufactura la Braila, Ioan Popovici – portelanuri la Galati. Se mai gaseau pe la Bucuresti, Odobesti, Tecuci, Focsani, etc. Cei care aveau cai, primavara treceau in Romania, arau pe la mosii apoi mai carauseau pana cand se strangea graul, apoi carau porumbul si celelalte recolte. In pragul iernii se intorceau acasa cu agoniseala. Pe la 1850 incepura si lucrarile la padure, unii faceau comert clandestin de frontiera. Se ocupau cu cresterea vitelor; erau asa de multe incat de foarte multe ori nu ajungea nutretul, mai ales ca nu erau deschise atatea fanete; atuci mergeau la Lunga sau Lemnia sa cumpere nutret sau isi luau vitele si le bagau in funduri de paraie unde nu apucasera sa pasca in vara oile si cu lopetile dadeau la o parte zapada ca sa desopere iarba pentru pasunat.

Comercianti de seama pentru cereale au fost mai intai Gheorghe Negoescu zis Dutu; si mai inainte de el se facea comert cu cereale dar putin, se ducea la Tg. Secuiesc cate o caruta-doua de cereale. Aici erau 4 fabrici de spirt. Dupa 1880, Ghe. Negoescu a inchiriat cateva case in sat si aducea zilnic cateva zeci de carute, atunci cand se gaseau. Avand trecere in fata autoritatilor unguresti, carutele erau lasate sa treaca pe teritoriul Poienii si seara se intorceau dincolo de linia frontierei. Alti comercianti de seama au fost: Vasile Minisca, Gheorghe Micu.

Trecerile prin vama, daca erai cunoscut de santinela, se faceau pe o zi. Notariatul dadea pana la 15 zile.

Atât în Poiana Sărată, cât şi în alte localităţi, structura profesională a populaţiei s-a modificat în funcţie de condiţiile istorice şi sociale care au evoluat în timp.

Dacă la început locuitorii se ocupau cu păstoritul, fiind prin origine „mocani” iar în funcţie de intensitatea circulaţiei pe Valea Oituzului aveau şi ocupaţii comerciale, ulterior cea mai mare parte din tineret a fost atras de diferite profesiuni în diferite centre industriale din ţară (în special Braşov şi Oneşti). În 1973, 12 % din numărul locuitorilor erau salariaţi ai unităţilor socialiste de producţie, comerciale şi învăţământ; 13 % pensionari iar restul de 75 % erau mici producători şi copii. Din venitul general total, 57,6 % reprezintă salariile şi alocaţiile de stat pentru copii, 23 % pensii şi 19,4 % venit agricol, alte venituri.

Familii mai vechi: Ioan Crintea, Bucur Căciuloiu, Vasile Neculai, Gheorghe Pop, Onisim Irimia, Nicolae Ciurea, Gheorghe Ciurea, Gheorghe Puzdrea, Ioan Palade, Ţuţuianu, Antimir, Ion Cozanu, Dumitru Ciurea, Verzea, Bartolomeu Boholţeanu, Florea Rusu, Câmpeanu Ioan, Damian, Smădu, Ceanga, Ceanga Fricuş, Ioan Spânu, Gheorghe Renţea zis Gociman, Cosma, Gheorghe Sovejanu, Lazăr, Ion Vleja, Bunghez, Bălan Rusandu, Şandru Prejmereanu, Ioan Bulbuceanu, Pantelimon Bunghez, Grigore Nistor, T. Vleja, Gheorghe Burducea, Ionel, Ioan Bobeş, Gheorghe Ghioc, Damian Tătaru, Drăgoi, Damian Nicolae Neagu, Coman Chiţu, Alexe Naban, Gheorghe Negoescu, Ion Popovici, Pascalin Şerban, Şandru, Constantin Căşuneanu, Spiridon Olteanu, Zaharia Mumoiu, Samson, Constantin Ciurea, Ion Anghene, Munteanu,Neculai Vranceanu.

Referiri la economia zonei au fost făcute destul de sumar. In anul 1911 Ion Ursoiu publică lucrarea „Pasul Oituz” în care analizează social şi economic satele situate în valea Oituzului. referiri la izvoarele cu ape minerale se găsesc în lucrarea „Carierele şi apele minerale din România” publicată de Radu Pascu în 1927. Date despre păstoritul transhumant ne-au fost lăsate de Sabin Opreanu în lucrarea „Contribuţii la transhumanţa din Carpaţii orientali” apărută în anul 1931. Mai apar date geografice şi economice în lucrarea „Contribuţii economice asupra evoluţiei aşezărilor omeneşti în Depresiunea subcarpatică Oneşti” a profesorului Ion Şandru.

Îm anul 1909, pe 23 ianuarie, Gazeta Transilvaniei publică articolul „Până la 3 noaptea în vârful unui brad”: Economul Ioan Candel din Breţcu spre Poiana Sărată; „aproape de Oituz, mi-a ieşit o droaie de lupi în cale. Văzând pericolul ce mă ameninţă, m-am suit într-un brad mare, unde am stat până la ora 3 noaptea. Stând astfel, auzii ceva vorbă, mi-am venit în fire şi am început a striga după ajutor. Deodată vîziu venind două sănii, care mergeau în pădure şi alături un domn cu puşca în spate. Era tânărul student Teofil Dimian, cu servitorii părinţilor şi trei câini mari, care au dat năvală la lupi. Iar tânărul student încărcă puşca, sare din sanie jos, merge după câni şi vede lupi dând ocol, trage mai multe focuri, cu care nimereşte trei dintre lupi, apoi sumuţă cânii şi împrăştie pe ceilalţi dimpreună cu servitorii. Atunci mă dădui jos, milţămii tânărului student şi ajutai a pune lupii în sanie, iar ei merseră mai departe. Vă rog a anunţa acestea, care s-au întâmplat a cincea zi după Crăciun”. (Angustia 4 (1999) pag. 277 – Corespondenţă de la românii din secuime…).

Geografia populaţiei de pe Valea Oituzului

În anul 1857 în Poiană erau 1044 locuitori, noi născuţi 39, morţi 23 şi 50 copii şcolari. (Cf. Conscripţiei sufletelor 1857 şi al eşcolilor 1858/1859). (Ana Grama – Surse ecleziastice ortodoxe… în Angustia 3 (1998) pag. 138).

Asupra originii şi numărului populaţiei avem puţine date, neexistând lucrări care să fi analizat antropologia grupurilor de populaţie din zonă. Stabilirea populaţiei în zonă datează din a doua jumătate a sec. al XVII-lea. Cele mai vechi date statistice datează din 1850; se apreciază că numărul locuitorilor a fost într-o continuă creştere, valorile cele mai mari atingându-le între cele două războaie mondiale, în mod deosebit în satele Poiana Sărată şi Hârja:

Numărul populaţiei pe sate

Anul	Poiana Sărată	Hârja	Ferăstrău	Oituzul Ardelean
1874	–	853	635	–
1910	1731	–	–	60
1912	–	1280	–	–
1930	1706	1058	685	–
1940	1430	1225	–	150
1956	600	904	860	–
1966	692	812	1036	1138
1975	662	824	1064	655

Se constată că în perioada celui de-al doilea război mondial, în Poiana Sărată populaţia scade aproape la jumătate. Explicaţia depopulării este distrugerea aproape totală a satului în august 1944, în timpul retragerii trupelor germane şi ungare. De asemenea, din 1975 pana in 1992, populatia s-a injumatatot din nou.

Evoluţia sporului natural în toată trecătoarea

	1956	1960	1966	1970	1975
Născuţi	43	51	48	67	54
Decedaţi	21	15	19	24	17
Spor natural	22	36	29	43	38
Veniţi	7	4	8	14	18
Plecaţi	25	31	24	32	11
Spor migratoriu	-18	-27	-16	-18	7
Spor total	4	9	13	25	44

Sporul natural este destul de redus, creşterea fiind lentă datorită migrării populaţiei.

Structura populaţiei pe sexe – 1975

	Număr locuitori	Masculin	Feminin	Diferenţa
Oituzul Ardelean	655	320	335	15
Poiana Sărată	662	314	348	34
Hârja	824	392	432	40
Ferăstrău	1064	513	551	38
TOTAL	3205

Structura pe grupe de vârste a populaţiei

Majoritatea populaţiei e cuprinsă între 19-60 ani. În Poiana Sărată există un procent sporit al populaţiei de peste 60 de ani.

1975

Populaţia în vârstă de muncă Femei 15-59 ani Bărbaţi 16-64 ani		Populaţia în afara vârstei de muncă 0-15 ani peste 59 (65) ani		Total populaţie		Din care femei
Nr.	%	Nr.	%	Nr.	%	Nr.	%
1886	58,8	1319	41,2	3205	100	1666	51,9

În anul 1966, populaţia din trecătoare era de 3110 locuitori, iar în 1975 de 3205 locuitori, deci a crescut cu 95 locuitori în 10 ani. Sunt 977 gospodării, deci o gospodărie la 3 locuitori. Ocupaţii de bază: cărăuşia, lucrul la pădure, păstoritul.

Structura populaţiei pe sexe şi grupe

principale de vârstă

Specificare	0-15 ani		Femei 16-59 ani		Bărbaţi 16-64 ani		Peste 60 de ani (65 ani)		Total		Din care femei
Specificare	0-15 ani		Femei 16-59 ani		Bărbaţi 16-64 ani		Peste 60 ani (65 ani)		Total		Din care femei
	Nr	%	Nr	%	Nr	%	Nr	%	Nr	%	Nr	%
Total trecătoare, din care pe sate:	787	24,6	922	28,8	964	30	532	16,6	3205	100	1666	51,9
Oituz	116		233		241		65		655		335
Poiana S.	123		184		194		161		662		348
Hârja	170		226		237		191		824		432
Ferăstrău	378		279		292		115		1064		551

Structura populaţiei pe grupe de activitate

Ramura/unitate	Total	Grupa A Activităţi de bază	Grupa B Activităţi de deservire	Pleacă în alte localităţi
Agricultura
-sector individual	1136	1136
-zooveterinar	3	3
Industrie
-exploatare petrol	35	35
-industria chimică	116			116
-ind. lemnului	233	233
Silvicultură
-ocol silvic	30	30
-exploatări	190	190
Transporturi	40	15		25
Învăţământ	39		39
Sănătate	4		4
Comerţ	35		35
Prestări servicii	6		6
Alte activităţi	5		5
Meşteşugari particulari	14		14
TOTAL	1886	1642	103	141

Perspectiva evoluţiei populaţiei

Satele	1976	1980	1986
Oituz	670	700	750
Poiana Sărată	700	790	850
Hârja	840	920	980
Ferăstrău	1100	1180	1260
TOTAL	3330	3590	3840

Populaţia satului Poiana Sarată din 1850 până în 1992, pe religii

Anul	Total	Ortodocşi	Gr. catolici	Romano-catolici	Reformaţi	Evanghelişti	Unitarieni	Israeliţi	Alţii	Baptişti	Penticostali	Adventişti
1850	888	822	–	63	3	–	–	–	–	.	.	.
1857	1111	1037	–	73	1	–	–	–	–	.	.	.
1880	1449	1155	6	265	17	6	–	–	–	.	.	.
1890	1452	1132	1	292	25	–	2	–	–	.	.	.
1900	1579	1247	7	299	16	5	4	–	1	.	.	.
1910	1709	1358	1	333	11	6	–	–	–	.	.	.
1930	1283	1129	5	142	2	–	1	4	–	–	.	–
1941	355	11	12	269	53	10	–	–	–	–	.	.
1992	355	323	–	28	–	–	–	–	4	–	–	4

Populatia satului Poiana Sarata din 1850 pana in 1992, pe nationalitati

Anul	Total	Romani	Maghiari	Germani	Altii	Tigani
1850	888	777	66	–	45	45
1857	1111	1037	73	1	–	–
1880	1449	1130	252	12	55	–
1890	1452	1126	312	11	3	–
1900	1579	1232	333	10	4	–
1910	1709	1346	356	1	6	–
1920	1157	1080	77	–	–	–
1941	355	6	349	–	–	–
1956	600
1966	692	653	39	–	–	–
1992	355	354	–	–	1	–

În anul 1982, populaţia satului era de 620 de locuitori, din care 198 bărbaţi, 322 femei; dintre aceştia, 119 erau între 0-15 ani, 177 femei între 16-59 ani, 184 bărbaţi între 16-64 ani şi 140 persoane peste 60, respectiv 65 ani.

Evoluţia numărului de case în secolul trecut

Anul	Case	Locuinţe
1850	155	179
1857	171	210
1880	306	?
1890	380	?
1930	315	?

La recensământul din anul 1880, erau 52 de persoane cu limba maternă necunoscută şi 247 de alfabetizaţi dim 1449 de săteni.

Suprafaţa satului la recensământul din 1890 era de 9493 jugăre (1 jugăr = 0,57 ha) adică 5411 hectare.

Bibliografie:

Rotariu Traian – Studia Censualia Transsilvania. recensământul din 1857 Transilvania, Editura Staff, 1997, pag. 500

Rotariu Traian – Studia Censualia Transsilvania. recensământul din 1850 Transilvania, Editura Staff, 1996, pag. 320

Rotariu Traian – Studia Censualia Transsilvania. recensământul din 1880 Transilvania, Editura Staff, 1997, pag. 356

Rotariu Traian – Studia Censualia Transsilvania. recensământul din 1890 Transilvania, Editura Staff, 1999, pag. 610

3. Ocupaţia

Aşezarea în această zonă geografică a ţării (latitudine nordica 46° 15’, longitudine estica 26° 45’)cât şi originea etnică a locuitorilor Poienii Sărate au determinat ca ocupaţia lor specifică să fie creşterea animalelor, care la început a cunoscut oarecare înflorire, iar mai târziu, în funcţie de condiţiile istorico-sociale care au evoluat, au apărut rând pe rând ocupaţii comerciale, agricole, forestiere şi meşteşugăreşti.

Creşterea animalelor

În anul 1850 erau 88 cai şi 14 bovine.

Materialul studiat arată că primii locuitori care s-au aşezat în sat se ocupau cu păstoritul, ei fiind prin origine crescători de oi. Cele mai importante drumuri pentru transhumanţă erau: spre stepa Moldovei în jud. Dorohoi, Botoşani şi Iaşi; în Dobrogea şi bălţile Dunării şi în Crimeea. Produsele obţinute erau comercializate către populaţia locală (carnea) iar telemeaua şi pieile către negustorii greci care le transportau la Constantinopol. În preajma Primului Război Mondial, numărul de ovine atinge valori maxime, pentru ca apoi să intre în declin datorită plecării din sat a forţei de muncă tinere. În 1975, situaţia numărului de animale era: taurine 234, ovine 253, cabaline 48, caprine 214, porcine 89, păsări 1430, stupi 120.

Păstoritul, pe lângă transhumanţa specifică, se caracterizează şi printr-o pronunţată industrializare şi comercializare a produselor obţinute: caş, piei şi lână. Femeile rămâneau în cursul anului în sat şi se ocupau cu spălatul, scărmănatul şi torsul lânii. Bărbaţii cutreierau târgurile şi oraşele, ocupându-se cu vânzarea produseor obţinute; în Poiană se aflau dâste (piue) pentru îngroşatul păturilor şi al postavului de lână.

Acest sector a ocupat în trecut un rol foarte important în economia satului, favorizat de baza furajeră existentă. Din informaţii se arată că în sat existau aproape 6000 de oi până la anul 1900, număr care scade treptat ajungând în 1973 până la peste 500.

Bătrânii spun că „atâtea erau încât de multe ori nu ajungea nutreţul, mai ales că nu erau deschise atâtea fâneţe. De cele mai multe ori se duceau şi cumpărau cu căruţele nutreţ de la Lunga. Când primăverile întârziau şi nu se mai găsea nutreţ, poienarii îşi luau turmele, se băgau prin funduri de pâraie pe unde nu ajunseseră să pască în vară şi cu lopeţile dădeau zăpada la o parte ca să descopere iarbă pentru păşunat.

Acest motiv i-a determinat să-şi facă turme prin alte părţi. Transhumanţa se făcea în zona masivelor muntoase cu păşuni (Vrancea, Ghimeş) care erau închiriate pe perioada de păşunat, după care turmele coborau la vale în zonele de câmpie (Jijia, Siret, Basarabia, Crimeea, Dobrogea, bălţile Dunării) la iernat. Primul Război Mondial i-a prins pe mulţi din Poienari cu turmele în Basarabia şi Crimeea (Pavel Şerban, Ion Colţ, Dumitru Sandu, Gheorghe Crintea, Neculai Şerban, Vasile Ciuparu, Ion şi Vasile Tătaru aşezaţi cu turmele la Djankoi – vezi harta). Când a izbucnit revoluţia în Rusia, oile poienarilor au fost confiscate iar unii din ei luaţi şi duşi în direcţii necunoscute, de unde nu s-au mai întors în sat. Aceasta a fost o puternică lovitură pentru economia satului, revoluţia din Rusia şi războiul ducând la sărăcirea multor familii.

Caprinele nu au avut şi nici nu au nici astăzi o dezvoltare mare, în anul 1973 fiind 50 capete.

Cornutele mari reprezintă un al doilea sector important al creşterii animalelor, destul de dezvoltat până la cel de-al doilea război mondial.

Cabalinele erau foarte numeroase înainte de război, când una din ocupaţiile principale ale locuitorilor era cărăuşia; astăzi numărul lor este în scădere (în 1973 în jur de 60 de capete), caii fiind folosiţi la treburile gospodăreşti.

În acel timp legat de păstorit, femeile erau bune ţesătoare de zeghe, straie şi stofe fine de casă. Marea majoritate a acestora posedau toate uneltele de prelucrare a lânii în propria gospodărie. Postavul ţesut era bătut la piuă iar apoi era comercializat în diferite iarmaroace în stare brută sau sub formă de sumane, pieptare, iţari, etc.

În anul 1983, în Poiană existau: 134 bovine, 203 ovine, 42 caprine, 35 cabaline, 34 porcine, 1304 păsări, 95 iepuri, 81 familii de albine.

Astăzi, păstoritul fiind mai puţin extins, şi aceste meşteşuguri s-au restrâns.

În anul 1961 la Hârja şi Poiana Săratăs-au înfiinţat întovărăşiri zootehnice desfiinţate ulterior datorită randamentului scăzut.

Agricultura

În acelaşi timp cu creşterea animalelor, se dezvoltă destul de restrâns şi agricultura. Un rol important îl are relieful; versanţii având pantele mari sunt acoperiţi doar de păduri, păşuni şi fâneţe.

Terenurile agricole ocupă suprafeţe reduse faţă de terenurile cu păşuni, fâneţe şi păduri.

Pământul s-a păstrat prin moştenire, structura proprietăţii apărând asemănătoare celei care exista la împărţirea sa. Terenurile agricole din cuprinsul teritoriului ce-i revine satului ocupă o suprafaţă destul de restrânsă, aproximativ 30 ha şi sunt cultivate, în general, în egală măsură cu porumb, cartofi şi în cantităţi reduse cu sfeclă furajeră, dovlecei, legume şi zarzavat.

Fâneţele ocupă o suprafaţă mai mare, de ordinul a câteva sute de hectare, fiind localizate în special pe partea dreaptă a Oituzului.

În trecut un fenomen caracteristic în ocupaţia locuitorilor îl forma migraţia temporară de populaţie în perioada de vârf pentru unele produse agricole şi pastorale. Migraţiile temporare se făceau în perioada muncii la sfecla de zahăr şi cuprindeau femeile şi copiii de la 7-8 ani în sus. Direcţiile de deplasare erau marile fabrici de zahăr ale timpului, respectiv Sascut, Roman, Ripiceni, Giurgiu; acelaşi lucru se întâmpla şi în perioada muncii la vie din podgoriile Panciului şi împrejurimi.

Bărbaţii care posedau mijloace proprii de transport (căruţe) cărăuşeau până în apropiere de toamnă, când începea culesul recoltelor, pe care le cărau la hambarele moşierilor. În pragul iernii se întorceau acasă cu agoniseala.

În 1975, în Poiană existau 836 pruni, 545 meri, 152 peri, 185 nuci şi 41 alţi pomi.

Ocupaţii forestiere

Până în aprilie 1948 pădurile au fost în mare parte proprietatea composesoratelor (obşti de cetăţeni).Asupra gospodăririi acestor păduri se poate aprecia că cele situate în imediata apropiere a localităţilor au fost tratate în crâng simplu sau cu rezerve. Tăierile repetate în crâng au dus la epuizarea cioatelor, astfel încât o mare parte din aceste păduri au trebuit să fie refăcute prin plantări de molid, în special.În cuprinsul trecătorii Oituz, pădurea ocupă o suprafaţă de 22950 ha, adică 93,4 la sută din întreaga suprafaţă a zonei. Fagul este specia prepunderentă: 59 la sută. Altitudinal este cuprins între 500-1420 m. Atinge dimensiuni mari, dar regenerază greu, fapt ce face să fie înlocuit prin răşinoase. Bradul ocupă 15 la sută din proporţia speciilor. Pur sau în amestec cu fagul şi molidul formează cele mai productive arborete. Molidul ocupă 13 la sută din suprafaţă şi se găseşte în amestec cu fagul şi bradul; apare la altitudini mari: 1200-1400 m, regenerarea făcându-se cu uşurinţă.

În cuprinsul acestei masive suprafeţe de pădure, structura pe specii se prezintă astfel: foioase 75 %, răşinoase 20 %, esenţe moi 3 %, diferite specii care nu prezintă importanţă economică, fiind doar în cantităţi reduse – 2 % (stejar, ulm şi foarte rar tisa).

Exploatările forestiere au apărut după anul 1900. Statul poseda doar o singură pădure pe valea pârâului Lipcheanul, restul aparţinea sătenilor. Intensificându-se exploatările, mai târziu s-au construit şi două fabrici de cherestea în perioade de timp diferite.

O parte din localnici lucrau la exploatările forestiere atât în Poiana Sărată cât şi din Keş-Keş, Zemeş şi Scutaru. Punctele de exploatare din Poiană se găseau pe cursurile superioare ale pârâurilor Brezaia, Haloş şi Caraslău.

Produsele de exploatare ce se obţineau erau butuci de fag şi brad, lemne de foc şi mangal obţinut din diferite categorii lemnoase care nu prezintă altă importanţă economică.

Condiţiile naturale şi social-economice în care au trăit locuitorii satului au dus la formarea unor ocupaţii meşteşugăreşti în strânsă legătură cu exploatările forestiere. Astfel, locuitorii sunt cotaţi ca fiind buni meşteri în confecţionarea draniţei, bârnelor scândurilor, astăzi doar pentru nevoi locale iar în trecut şi pentru destinaţii comerciale.

Transporturi şi comerţ

Dezvoltarea transportului şi comerţului pe Valea Oituzului a fost legată de existenţa acestui pas transcarpatic. Prin acest pas trece şoseaua ce leagă Transilvania de Moldova (DN 11). Amenajarea unei adevărate şosele s-a făcut în anul 1850, pentru ca astăzi să devină una din cele mai moderne artere de circulaţie.

Un rol important pentru economia satului l-a avut şi amenajarea drumurilor forestiere şi petroliere. Pentru transportul lemnului de la punctele de exploatare la rampele de depozitare şi transport se foloseau: trenuleţul forestier, funicularele, canalele de apă sau canalele uscate, goanga (instalaţie de transport cu linii din lemn pe care alunecă sănii trase de cai).

Comerţul în dezvoltarea lui în cuprinsul satului Poiana Sărată a fost legat atât de funcţia vamală ce a îndeplinit-o cât şi de valorificarea produselor locale. Funcţia vamală a favorizat dezvoltarea comerţului, pentru că Poiana Sărată era privilegiată prin lege de a nu plăti taxe vamale.

Astfel, populaţia îşi putea valorifica nestingherită produsele prin diferite grupuri de negustori ce treceau prin vamă.

Pe timp ce trece se dezvoltă şi comerţul prin cărăuşie, produsele locale ajungând în vestitele târguri şi iarmaroace Adjud, Sascut, Focşani, Bârlad, etc. Erau valorificate atât produsele lemnoase, agricole de origine animală şi vegetală cât şi cele din industria ţărănească locală: stofe, sumane, iţari, aducându-se în schimb fructe şi cereale cât şi alte produse industriale.

Cam după 1860 părinţii au început să-şi dea copiii ca băieţi de prăvălie pe la diferiţi comercianţi din principalele târguri ale vechiului Regat. Aici slujeau ani de zile, unii din ei ajungând chiar proprietari de prăvălie. Astfel, poienarii au rămas cotaţi chiar şi astăzi a fi buni comercianţi.

Industria extractivă

Cercetări s-au făcut înainte de anul 1900 şi s-au pus în evidenţă zăcămintele de petrol şi gaze naturale. Într-o statistică din 1874 se menţionează că moşierul Negroponte avea 5 puţuri de păcură în punctul Păcuri. După 1900 s-au montat primele sonde mecanice. În 1903-1908 în zona Hârja se produceau anual 113 tone petrol; erau 7 sonde şi 2 puţuri productive. În perioada interbelică se renunţă la exploatări, fiind considerate nerentabile. După al doilea război mondial s-au făcut noi prospecţiuni. Azi se exploatează hidrocarburi din straturile vestice ale zonei marginale. În 1975 erau 19 sonde productive grupate în două parcuri de rezervoare: Ferăstrău Oituz (Oneşti) şi Brezaia – Poiana Sărată (Slănic Moldova). După 1980 se începe exploatarea în vatra satului Poiana Sărată, construindu-se ulterior parcul de rezervoare la vărsarea pârâului Cernica în Oituz. De la sondele din apropiere ţiţeiul este pompat prin conducte iar de la cele mai îndepărtate este adus cu cisterne.

Gazele naturale în unele locuri ies la suprafaţă sub forma „focurilor nestinse” (Păcuri – Hârja).

Sarea este pusă în evidenţă la contactul flişului paleogen cu unitatea neogenă – desele apariţii ale izvoarelor cu ape mineralizate, clorosodice, feruginoase, sulfuroase, sodurate şi bromurate; se aseamănă cu cele de la Slănic Moldova.

Între cele două războaie mondiale au fost amenajate la Poiană „Băile Oituz” folosindu-se apele de la izvorul Brezaia. Băile dispuneau de instalaţii de încălzire a apei, 20 cabine cu căzi şi 4 bazine pentru baie. S-au distrus în timpul ultimului război fără a se mai întreprinde ceva pentru punerea lor în funcţiune. S-a construit un bazin în prundul Oituzului, apa fiind adusă de la izvorul Brezaia.

Materialele de construcţie sunt: gresii, argile, marne, gipsuri, pietrişuri şi nisipuri din albia Oituzului.

Transporturi

Şoseaua naţională 11 Oneşti-Braşov este un drum cunoscut din antichitate. În 1850 este amenajat pentru circulaţia de mărfuri; în 1953 se execută lucrări de modernizare, când este asfaltat pasul şi o parte din trecătoare, până în amonte de Poiana Sărată.; în 1961 se încheie acţiunea de modernizare a şoselei până la Oneşti.. Este cea mai importantă arteră de circulaţie rutieră dintre Moldova şi Transilvania.

Drumuri forestiere – Sunt drumuri petroliere cu legătură spre Lepşa – Soveja, Leşunţ şi Slănic Moldova.

Transport de gaze naturale – Magistrala de est este conducta pentru transportul de gaze dinspre Transilvania.

Transport de energie electrică – Linia de înaltă tensiune de 400 KV Borzeşti – Braşov.

Linii telefonice – Linie telefonică subterană instalată în anul 2000, centrală digitală la Oneşti. Până la această dată, convorbirile se făceau prin operatoare de la oficiul PTTR din sat.

Comerţ

Oituzul este menţionat ca punct de vamă din 1884; până la această dată, nu avem decât o singură menţiune făcută în sec. al XVIII-lea (Hurmuzachi, vol. X, prefaţă, pag. 13 nota 3) în care se spune că comerţul din Moldova a unor animale cum erau caii nu se putea face, fiind oprit de turci. Cu toate acestea, ieşeau din Moldova până la 40000 oi din care o mare parte erau trecute în Ardeal prin pasul Oituz. Până în 1889, Oituzul era cel mai important pas al Moldovei către Ardeal; în perioada 1884-1899 pentru Oituz vom găsi un import de 8768366 lei şi un export de 5535666 lei. Valoarea ridicată a comerţului este menţinută de importul de lână care între 1907-1908 atinge valoarea de 96735 lei sub formă de sumane, aba, cergi păroase lucrate de femeile din Poiana Sărată şi satele de dincolo de pas. Se importau produse ale satului în valoare de 60995 lei din care animale 33950 lei. Se exportau cereale în valoare de 150400 lei, fructe 38600 lei, legume 16000 lei.

Campingul din Poiana Sărată caza în 1975 450 turişti având venituri de 650000 lei. Astăzi, este privatizat, aparţinând SC CARMUN SRL Poiana Sărată.

Până la Revoluţia din 1989, magazinul sătesc (Cooperativa) a funcţionat în casa care a aparţinul lui Ghiţă Popp (lângă casa parohială) iar restaurantul în aceeaşi clădire, magazinul fiind administrat vreme îndelungată de Dl Nicoiae Lazăr iar restaurantul de domnul Mircea Ceanga. Cei mai în vârstă îşi amintesc desigur de veverinţele care se aflau într-o cuşcă mare în restaurant şi care înveseleau locul cu săriturile lor jucăuşe.

Produse vânătoreşti şi piscicultură

Cele mai importante fonduri de vânătoare sunt Caraslău, Oituz, Cerbu, Lupchianu şi Leşunţ. Se vânează cerbi, mistreţi, urşi şi iepuri. Se apreciază că fondul de vânat este: cerbi 315, căprioare 392, urşi 53, mistreţi 129, iepuri 210, cocoşi de munte 31. Se mai întâlnesc lupi, jderi, râşi, vidre, pisici sălbatice, bursuci, etc.

Fondul de pescuit este în cea mai mare parte rezervaţie. Pentru repopularea apelor, în apropierea Oituzului Ardelean există o păstrăvărie cu 12 bazine având o suprafaţă de 2000 mp. luciu de apă; se produc anual 2,5 tone păstrăv pentru vânzare către populaţie şi 180000 puieţi care sunt deversaţi pe pâraiele Cerbul, Caraslău, Haloş şi Predicator.

Conform Anuarului „Socec”al României Mari din anul 1924-1925 (Editura „Socec et Co” SA Bucuresti, pag. 874), comuna rurală Poiana Sărată făcea parte din plasa Tg. Secuiesc , avea secretariat comunal, 1157 locuitori. Primar era Gheorghe Vleja, notar Mathe Gyorgy, învăţătoare Birţ Virginia şi Ţuluca Maria, preot paroh Ion Rafiroiu.

Cârciumari: Ardeleanu Gheorghe, Cârlan Gheorghe, Lazăr Gheorghe maria văd., Minişca vasile, Negustoru Ion, Şandru D. Gheorghe, Ţuluca Ion;

Cafenele: Negustoru Ion;

Cizmari: Ciurea Gheorghe, Imre Domokos, Pascalin Ion, Simkler Ştefan;

Croitori:Şerban Ion, Szoke Ion, Vleja Gheorghe;

Măcelari: Crintea Ion;

Mărunţişuri: Cârlan Gheorghe, Ghioc Silvestru, Şandru D. Gheorghe, Sovejan Gheorghe, Vrânceanu Gheorghe

Tâmplari: Cârlan lazăr, Drăgoi Gheorghe, Iacob Ion.

În anul 1929, conform Anuarului României pentru Comerţ, industrie, meşteşuguri şi agricultură pe anul 1929 (Editura Rudolf Mosse S.A., Bucureşti, 1929, p. 1227) la Poiană existau:

băcani (Gheorghe Bunghez, Gheorghe Ceanga, Gheorghe Sobejan, Gheorghe Vrânceanu);

băile erau în proprietatea Bisericii Ortodoxe;

exista Banca Populară Poiana Sărată;

cârciumari erau: Gheorghe Ardeleanu (străbunicul meu, avea cârciuma unde azi stă familia Lungu, a patra casă de la cîrciuma lui Ionel Ceanga, spre Biserică), Gheorghe Cârlan, Maria Lazăr, Ioan Negustoru, Gheorghe Şandru (avea cârciuma unde azi e casa lui Niţu Mumoiu, lângă Biserică), Gheorghe Sovejanu, Reveica Ţuluca, Gheorghe Vrânceanu;

croitori: Ferearu Vasile, Sarkany Coloman, Ioan Şerban;

dogari: Ştefan David, Tinna Andrei;

fierari: Dumitru Lupu, Ioan Jupu, Neculae Lupu, Sarkany Ştefan;

măcelari: Gheorghe Cârlan, Momoiu Ioan, Gheorghe Şandru;

moaşe: Elena Rusandu;

o moară a composesoratului;

rotari: Borbely Andrei;

tâmplari: Lazăr Cârlan, Nicolae Drăgoi, Ioan Drăgoi, Augustin Nemet, Ioan Spânu.

Bibliografie:

Ţuţuianu N. Gheorghe – Lucrare ştiinţifică pentru obţinerea gradului I, 1983 ŢBazinul Oituzului. Studiu de geografie umană”- Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi, Facultatea de Biologie-Geografie, Secţia Geografie

Şandru Ion – Depresiuna intercarpatică Poiana Sărată-Hârja, revista Terra nr. 2

Ursoiu I. – „Pasul Oituz” în Anuarul de geografie-antropografie, vol. III, 1912