TEZAURUL MONETAR DE LA POIANA SĂRATĂ ŞI PROBLEMA NUMERARULUI DIN DACIA ROMANĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI II P.CHR.
RADU ARDEVAN şi EMANUEL PETAC
Tezaurul monetar prezentat acum a trecut multă vreme neobservat. Desigur, în primul rând pentru că este astăzi pierdut şi nu mai dispunem despre el decât de o însemnare sumară, dar şi pentru că locul descoperirii se plasa la hotarul dintre provincia Dacia şi Barbaricum, aşa că apartenenţa lui la o zonă anume rămânea nesigură. Semnalată doar de I. Paulovics şi apoi de M. Macrea în cartea sa despre Dacia romană, descoperirea nu a mai fost nici reluată, nici cuprinsă în studiile de sinteză despre tezaurele provinciei.
Dimpotrivă, cercetările asupra dacilor liberi din Moldova l-au avut in vedere şi l-au cuprins între izvoarele numismatice ale civilizaţiei acestora.
La nivelul cunoştintelor de azi, o reluare a problemei este posibilă şi necesară, pentru a desluşi valoarea de izvor istoric a acestui ansamblu monetar.
Condţiile descoperirii
Informaţii despre acest tezaur se găsesc doar în amintita relatare a lui C. Goos. Descoperirea s-a facut întâmplător, la 27 iunie 1877, în hotarul localităţii Poiana Sărată, şi anume chiar în pasul Oituz, nu departe de Breţcu. Un cosaş a găsit un grup de monede de argint în pământ; erau denari romani imperiali, ce purtau portretele diferiţilor împăraţi. Greutatea totală a comorii de argint era apreciată la cca 16 fonţi. Descoperitorul a împrăştiat monedele, vânzându-le în mai multe etape: un prim lot la Târgu Secuiesc, apoi altele pe rând la Sibiu, Braşov şi Cluj. Un ultim grup a ajuns la Pesta, unde piesele au fost topite. C. Goos a primit spre examinare doar 367 piese7 de la un cunoscut din Târgu Secuiesc — foarte probabil primul lot vândut ori o parte din el. Cărturarul sas a stabilit şi publicat o listă sumară a monedelor, pe emitenţi.
Localitatea Poiana Sărată este situată în apropierea pasului Oituz, pe versantul răsăritean al munţilor, şi aparţine astăzi judeţului Bacău. Dar până în 1925 ea a facut mereu parte din Transilvania, comitatul Trei Scaune. Satul poartă numele maghiar de Sosmezo (,,Câmpul Sarat”) . Înseamnă că, din motive ce ţin de geografia şi istoria locală, această zonă restrânsă a ţinut mereu de Transilvania. Cum în vremurile mai îndepărtate acest determinism geografic va fi fost şi mai pronunţat, putem considera locuirea antică de la Poiana Sarată ca aparţinând Daciei intracarpatice — deci, în acea epocă, provinciei romane. Concluzia este confirmată şi de compozitia tezaurului (vezi mai jos).
Nu departe de această localitate (cca 18 km vest) exista în epoca romană castrul auxiliar de la Breţcu (anticul Angustia) şi aşezarea civilă aferentă. Castrul controla accesul prin pasul Oituz. Acesta din urmă se prezintă ca un drum lung de cca 3 km ce şerpuieste printre şirurile munţilor Nemira şi Vrancei, pe cumpăna apelor, la vreo 4 km est de Breţcu şi peste 10 km vest de Poiana Sărată.
Odata ce ştim că descoperirea monedelor a survenit în hotarul satului Poiana Sărată, dar totodată în pasul Oituz, înseamnă că tezaurul a fost aflat mai departe de sat, spre vest, probabil pe la intrarea in trecatoare.
Compoziţia
Lotul monetar publicat de C. Goos a fost clasificat pe emitenţi, conform cu cunoştinţele generale de istorie romană ale vremii. Autorul n-a avut la îndemână nici un determinator. El n-a putut data monedele, nici disocia subperioadele pentru fiecare emilent. Este posibil să fi şi confundat unele personalitati cu nume similare. Lista lui Goos arată astfel: Nero — 2, Vitellius — 1, Vespasian — 48, Domitian — 12, Nerva — 4,Traian — 87, Hadrian — 71, Sabina — 3, Aelius Caesar — 5, Antoninus Pius — 45, Faustina I — 35. M. Aurelius — 32, Faustina II — 10, L. Verus — 2, Lucilla — 1, Commodus — 9.
Având la dispoziţie aceste informaţii, se poate încerca stabilirea (în mare) a structurii lotului monetar cunoscut (vezi tabelul 1) şi o apreciere asupra ritmului acumulării lui. Încheiată, evident, în anii lui Commodus, adunarea monedelor trebuie să fi început în timpul domniei lui Traian; acest lucru este confirmat de cifra ridicată a coeficientului de intrări monede/an şi de similitudinea ei cu cea constatată pentru alte tezaure. Chiar si evoluţia acumularii sub împăraţii următori confirmă tendinţele constatate pentru alte depozite monetare din provincie. Numărul mare al pieselor dinastiei Flaviene este tot o trasătură comună acestor tezaure.
Datarea
C. Goos n-a descris monedele din tezaur. Pentru emisiunile cele mai recente, cele ale lui Commodus, a menţionat doar anul fiecăreia (câte una din 181, respectiv 182 si 184, plus cinci din anul 186 si una singură din 192). A transcris şi legenda de avers şi revers a ultimei piese, fapt care permite determinarea ei: este un denar tip RIC III, p. 393, nr. 239, bătut la Roma în anul 192. Legenda reversului menţionează a VIII-a Liberalitas a împăratului, din anul tocmai pomenit12. Având în vedere că ea va fi urmată de o a VIIII-a, în acelaşi ultim an de domnie a lui Commodus13, este limpede că piesa datează din prima jumătate a anului 192.
Aşa că tezaurul de la Poiana Sărată trebuie să fi fost îngropat curând după acest moment, prin a doua jumătate a anului ori în cursul celui urmator.
Dimensiunile
Stabilirea dimensiunilor aproximative ale tezaurului se poate face pe baza greutăţii totale a monedelor descoperite — cca 16 fonţi (pfunzi), detaliu stabilit de descoperitor şi consemnat de C. Goos. În secolul XIX în Transilvania se folosea curent fontul vienez, care cântăreşte 560 grame14. Rezultă o greutate totală de cca 8,9 kg. Se ştie că denarul roman în vremea lui Augustus trebuia să aibă greutatea de 3,99 g, iar sub Nero aceasta se reduce la doar 3,41 g; dar materialul numismatic ajuns până la noi prezintă de cele mai multe ori greutăţi net inferioare.
Am socotit denarul la cca 3,20 g. Calculând pe această bază, rezultă un număr de aproximativ 2800 denari. Dacă apreciem greutatea medie a denarului mai mică, la cca 2,80 g (cum arată majoritatea pieselor descoperite în vremea noastră), numărul de piese din tezaur se ridică la cca 3170. Credem că această a doua cifră se apropie mai mult de adevăr. În această eventualitate, monedele văzute de Goos reprezinta doar 12,22% din total.
Deşi procentul pieselor cunoscute este mic, putem fi siguri ca lotul examinat la 1877 reflectă destul de fidel compoziţia întregului ansamblu.
Faţă de dimensiunile tezaurelor cunoscute în Dacia romană, cel de la Poiana Sărată poate fi considerat mare. Dupa cum se vede, el trebuia să fi cuprins cam 3000 piese. Or, în provincie, tezaurele de asemenea dimensiuni rămân puţine: dintr-un total de 135 asemenea ansambluri monetare, doar 21 cuprind mai mult de 1000 monede (15,55 %), însă cele de mărimi comparabile cu Poiana Sărată sunt abia 6 la numar.
Aşadar, prin ordinul său de mărime, tezaurul discutat acum îşi află unele analogii în provincia Dacia, în schimb este total diferit de tezaurele contemporane aflate în Moldova. Este încă un argument pentru a-1 atribui nu lumii barbare limitrofe, ci socie-tăţii provinciale.
Interpretarea istorică
Nu doar prin mărime se deosebeste tezaurul de la Poiana Sărată de cele cunoscute în Moldova vremii — încheiate cu emisiuni fie commodiene, fie severiene; diferă simţitor datele de început a tezaurizării şi coeficienţii intrărilor de monedă/an, deci modalitatea şi ritmul acumulării. De asemenea, gruparea geografică a descoperirilor din Moldova este semnificativă: ele se situează aproape numai în bazinul Siretului mijlociu, la nord de Trotuş, asa că depozitul monetar în discuţie rămâne într-o pozitie excentrică faţă de acest grup. Toate datele disponibile confirmă atribuirea acestui tezaur Daciei romane.
Structura lui indică indubitabil îngroparea în vremea lui Commodus, şi nu a succesorului său. În Dacia romană s-au mai gasit alte şapte tezaure încheiate cu piese de la Commodus: Apulum I22, Butoieşti23, Desa24, Drăghiceni25, Dumbrăvioara26, Gârla Mare27 şi Slatina28. De fapt, doar trei dintre ele (Apulum I, Desa si Dumbrăvioara) cuprind monede de după anul 180, celelalte conţin doar emisiuni pentru Commodus din anii lui Marcus Aurelius29. Le vom lua în calcul doar pe primele trei, plus tezaurul de la Butoieşti care se încheie chiar la 180. Gruparea pieselor pe principalele perioade (di-nastii) în cadrul acestor depozite este foarte asemănătoare cu cea din tezaurul de la Poiana Sărată şi din cel de la Lujerdiu30, dar diferă simţitor de tendinţele constatate în tezaurele provinciale încheiate cu monede de la Septimius Severus.
Asupra compoziţiei acestor depozite monetare vom reveni mai jos.
Motivele îngropării nu se cunosc. În orice caz, tezaurele ascunse în timpul lui Commodus în Dacia romană nu formează un orizont; atât compoziţia lor cât şi data finală sunt prea diferite, iar geografic ele nu denotă o concentrare anume. Prin urmare, este mai probabil ca acest depozit monetar să fi ajuns în pământ din raţiuni personale.
Cât despre condiţia socială a posesorului, ea trebuie să fi fost in orice caz foarte bună (dimensiunile tezaurului o dovedesc). Dar, deşi prezenţa romană în marea depre-siune de la curbura Carpatilor este bine documentată, nimic nu dovedeşte existenţa unor proprietăţi funciare considerabile în zonă. În schimb este cunoscută importanţa drumului comercial care traversa pasul Oituz. Cel mai probabil, tezaurul de la Poiana Sărată reprezintă averea unui negustor.
Prezenţa acestui tezaur, un fenomen numismatic propriu civilizatiei daco-romane, la est de castrul de la Breţcu şi chiar de cumpăna apelor dovedeşte extinderea provinciei romane dincolo de linia fortificaţiilor de frontieră. De multă vreme se cunosc la intrarea în pasul Oituz urmele unui burgus roman, iar acum avem temeiuri să credem că şi cuprinsul actualului sat Poiana Sărată se afla tot intra provinciam. Se confirmă şi în acest caz faptui că hotarele provinciei nu coincid cu linia de fortificaţii, ci cuprind o arie mai vastă, în funcţie de configuraţia geografică locală şi de specificul populării.
Numerarul circulant m Dacia romană
Tezaurul discutat acum aduce o binevenită contribuţie la studierea numerarului tezaurizat în provincia Dacia spre sfârşitul secolului II p.Chr., adică îndată după războa-iele marcomanice. Problema a constituit in ultimii ani obiect de interes pentru specialişti, îndeosebi pentru a explica penuria de monedă vizibilă în provincie pe vremea lui Commodus.
Rezolvarea o poate oferi, fireşte, doar studierea fenomenului de tezaurizare în anii acestui împărat. Cum am văzut mai sus, depozitele monetare ale acestei perioade nu sunt multe: Apulum I, Desa, Dumbrăvioara şi Poiana Sărată, la care mai putem adăuga pe cel de la Butoieşti. Împreună, ele concentrează un număr relativ important de piese, aşa că pot reflecta fidel ponderea specifică fiecarei categorii de numerar.
În cazul tuturor acestor descoperiri constatăm dispariţia denarului republican, ca şi a pieselor lui Marcus Antonius pentru legiuni (un singur exemplar supravieţuieşte, în tezaurul de la Dumbrăvioara40). Dinastia iulio-claudiană — prezentă în toate depozitele — ocupă un loc cu totui marginal, ponderea ei variind intre 0,32% (Apulum I) şi 3,03% (Butoieşti); toate piesele ei sunt denari de la Nero, deci efectele reformei lui monetare rămân încă vizibile. Monedele dinastiei Flavia inregistrează, pe ansamblul aceloraşi tezaure, o medie de peste 18%. Cifrele oferă o serie omogenă, valorile obţinute aparţi-nând aceluiasi ordin de mărime: 15,52% Apulum I, 21,82% Butoieşti, 18,33% Dumbră-vioara, 17,71% Poiana Sărată.
Monedele primilor trei Antonini furnizează, în toate aceste descoperiri, o medie de două treimi din total, seria fiind din nou relativ unitară valoric: 66,83% Apulum I, 47,27% Butoieşti, 62% Dumbrăvioara, 67,03% Poiana Sărată. În schimb, în aceleaşi tezaure ponderea exemplarelor lui Commodus este cu total marginală, nesemnificativă pentru nişte depozite monetare constituite tocmai în perioada lor de emitere: 1,13% Apulum I, 3,62% Butoieşti, 0,33% Dumbrăvioara, 2,45% Poiana Sărată. Această din urmă constatare capătă un plus de interes dacă ţinem seama că tezaurele acestea acoperă întreaga domnie a lui Commodus (datele finale sunt: 180 Butoieşti, 180-183 Dumbrăvioara, 185 Apulum I, 186 Desa, 192 Poiana Sărată), fapt ce nu influenţează deloc prezenţa pieselor commodiene în compoziţia lor.
Această situaţie nu pare a se explica printr-o depreciere a titlului denarului în vremea lui Commodus. Ipoteza aceasta a fost mult vehiculată, dar nu pare a se confirma. Politica financiară a ultimului Antonin nu a adus nici o modificare a titlului ori a greutătii pieselor. Ea s-a caracterizat printr-o permanentă — dar mică — alterare a titlului monedelor de argint, şi numai în 192 se produce o depreciere mai serioasă (titlul principalului nominal de argint coboară la circa 700%, incă bun faţă de cel al denarului severian).
Or, este evidentă lipsa de impact a insesizabilei deprecieri a denarului commodian în tezaurele Daciei romane (chiar şi în cel de la Poiana Sărată, ascuns cel mai devreme în anul 192). Numărul mic al pieselor lui Commodus în depozite o confirmă. Reprezentarea redusă a acestora în acumulările contemporane (indiferent dacă monedele lor finale se plasează la inceputui ori la sfârşitui domniei) poate fi explicată fie prin constituirea depozitelor monetare într-un spaţiu geografic caracterizat prin diminuarea severă a intrărilor de monedă, fie prin politica deflaţionistă promovată de Commodus. Ipoteza aceasta din urmă a fost cândva contestată, dar în ultima vreme este tot mai mult luată în calcul.
Altemativele posibile pot fi verificate prin studierea structurii tezaurelor ascunse în provincie câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Septimius Severus. Descoperirile disponibile sunt puţine. Doar una dintre ele — tezaurul de la Lujerdiu — oferă din acest punct de vedere un exemplu fericit. El se incheie cu un singur denar de la Septimius Severus, datat în anul 194, aşa că reflectă configuraţia numerarului roman din argint în ultimii ani ai secolului II p.Chr., în preajma sau puţin după reforma monetară din acelaşi an. Anii 161-192 furnizează aproximativ 70% din masa tezaurului, emitenţii cei mai bine reprezentati fiind, în mod cu totul neaşteptat, Marcus Aurelius (peste 36%) şi Commodus (peste 34%). Situaţia este surprinzatoare odată ce depozitele anterioare, inclusiv cel de la Poiana Sărată (incheiat la 192!) probează în repetate rânduri, convingător şi incontestabil, precaritatea reprezentării împăraţilor amintiţi mai sus, şi îndeosebi a lui Commodus.
Considerăm că explicaţia acestei situaţii poate ţine şi de modalitatea diferită de constituire a tezaurului de la Lujerdiu. Dar, în orice caz, ea reflectă tendinţa de modificare rapidă a facies-ului monetar din Dacia romană — cel puţin pentru emisiunile de argint — imediat la începutul domniei lui Septimius Severus. Cauza trebuie cautată în expedieri importante de numerar în provincie după anul 192 şi, foarte probabil, mai ales după anul 19448.
Cel puţin două argumente suplimentare vin în sprijinul acestei afirmaţii.
Primul ni-l oferă insăşi structura tezaurelor severiene din provincia noastră. Afară de depozitul de la Băiţa, nici unul dintre tezaurele încheiate la Septimius Severus nu începe cu monede din vremea lui Traian. Descoperirea de la Alecuş debutează cu piese de la Nero (emisiunile pretraianee reprezintă cca 38 % din lotul recuperat). La Corabia II seria monedelor se deschide tot cu denari neronieni, iar la Jeledinţi — cu denari republicani şi emisiuni ale lui Marcus Antonius pentru legiuni. În cazul depozitului de la Lonea, circa 37% din piese sunt anterioare domniei lui Traian, iar tezaurul Sighisoara II — alcătuit exclusiv din piese de bronz — începe la Augustus. În sfârşit, depozitul Timişoara I, încheiat cu emisiuni ale lui Septimius Severus pentru lulia Domna, se deschide cu piese ale lui Vitellius. Desigur, cifrele avansate au un anumit grad de relativitate. Totuşi, repetarea lor nu poate să nu sustină ideea anterioară, privitoare la compoziţia diferită a depozitului de la Lujerdiu.
Cel de-al doilea argument îl aflăm în tezaurele din provincie încheiate la Commodus. În marea lor majoritate, şi ele încep cu denari neronieni, dar ponderea pie-selor anterioare lui Traian este cu totui alta, mult mai mică (între 15 % — Apulum I şi 24% – Butoieşti).
Următoarele două decenii (194-215) sunt complet lipsite de descoperiri de tezaure în Dacia romană. Singurul reper utilizabil, dar din provincia Moesia Inferior, îl constituie tezaurul de la Tropaeum Traiani, conţinând 1548 monede de la Nero la Septimius Severus şi încheiat cam cu zece ani mai târziu decât cel de la Lujerdiu. Din fericire, este un eşantion reprezentativ pentru a pune în evidenţă impactui regional al reformei monetare din 194, la un deceniu de la introducerea denarului severian.
Structura numerarului din tezaurul de la Tropaeum Traiani este in bună măsură similară celei aparţinând depozitului de la Lujerdiu: cam 15% monede anterioare anului 98, 48% revin primilor trei Antonini, iar Marcus Aurelius si Commodus ocupă aproape 33% (Commodus – 11% din total), pe când Septimius Severus deţine doar 5% din masa monetară tezaurizată. Este limpede ca denarul severian continuă — la zece ani după reforma monetară din 194 — să nu constituie obiect al tezaurizarii.
Depozitui monetar de la Tropaeum Traiani reflectă fidel structura numerarului de argint şi raporturile cantitative dintre componentele acestuia în ultimul sfert al secolului II şi primii ani ai celui următor, fapt sugerat şi de prezenţa unei drahme emise de regele Mannus VIII la Edessa câţiva ani dupa anii 167-168 . Cele 168 de monede ale lui Commodus (11% din total), deşi sensibil sub ponderea deţinută de acelaşi emitent în tezaurul de la Lujerdiu, reprezintă un procentaj considerabil mai mare decât în toate descoperirile încheiate la Commodus şi provenind din Dacia romană.
Examinând situaţia descoperirilor de aceeaşi factură din teritoriile dacilor liberi de la est de Carpaţi, constatăm că ponderea monedelor lui Commodus în tezaurul-tip al vremii lui este infimă (1,44%), fapt ce confirmă datele fumizate de materialul din provincia Dacia. Acest paralelism nu se mai menţine însă în tezaurele încheiate cu piese de la Septimius Severus; frecvenţa relativă a monedelor commodiene este aici în continuare foarte restrânsă(3,08%).
Prin urmare, avem în faţă o creştere considerabilă a ponderii pieselor lui Commodus în tezaurele din spaţiul provincial roman ulterioare anului 192, precum şi o evidentă raritate a acestor monede chiar în vremea emiterii lor — atât în Imperiu cât şi în afara lui, în tezaure ca şi în descoperiri izolate. Trebuie să acceptăm că se produce o modificare accentuată de fades monetar în provincia Dacia, la scurtă vreme după moartea lui Commodus, prin afluxul de numerar venit din Imperiu. Tendinţa aceasta se leagă de alte doua realităţi: o deflaţie evidentă şi generală a numerarului commodian, precum şi o subalimentare incontestabilă a întregii pieţe provinciale dacice cu monedă nouă în anii aceleiaşi domnii. Acest proces este unul intern, caracteristic cel puţin spaţiului provincial roman de la Dunărea de Jos, dar nu şi teritoriilor dacice rămase extra fines Imperii. Pentru acestea din urmă se poate pune în evidenţă perpetuarea unei mase monetare cu o structură mai veche decât cea aflată în acelaşi moment pe pieţele din provinciile învecinate.
Tabelul 1. Structura tezaurului de la Poiana Sărată.
Nr. crt.
Emitentul principal
Ani de domnie
Nr. denari
%din total
Coeficientul intrări monedă/an
1
Nero
14
2
0,54
0,14
2
Vitellius
0,5
1
0,27
2
3
Vespasian
10
48
13,08
4,80
4
Domitian
5
12
3,27
0,80
5
Nerva
2
4
1,09
2
6
Traian
19
87
23,70
4,57
7
Hadrian
21
79
21,52
3,76
8
Antoninus Pius
23
80
21,79
3,47
9
Marcus Aurelius
19
45
12,26
2,36
10
Commodus
12
9
2,45
0,75
Total
367
99,97