Imediat după întemeierea satului, locuitorii au luat iniţiativa construirii unei biserici, unele surse indicând anul 1926 ca şi an al construcţiei, altele indicând anii 1834-1835.
A fost construită din piatră şi cărămidă, cu pardoseală din lespezi mari de gresie şi acoperită cu şindrilă (străbunica lui Ion Ceanga Frecuş a donat 30 de galbeni pentru a mări temelia bisericii, considerând că cea proiectată este prea mică). În acest timp, protopop era Petre Pop (1794-1869), cunoscut revoluţionar paşoptist, înlocuit din funcţie de episcopul Andrei Şaguna în anul 1853, deoarece devenise indezirabil pentru autorităţi. După interminatul neconcludent al preotului Nicolae Popescu din Mărtănuş (1851-1861) şi perioada deosebit de benefică pentru zonă, când în fruntea protopopiatului s-a aflat cunoscutul preot-cărturar braşovean Ioan Petric (1961-1873), protopopii au fost aleşi din rândul preoţilor breţcani: Spiridon Dimian (1873-1885), Dimitrie Coltofeanu (1885-1903), Constantin Dimian (1903-1920).
2.Primul preot – Gheorghe Pop
Primul preot al satului a fost Gheorghe Pop, zis „Popa cel Mare”, rudă (se pare că frate) al lui Petru Pop, protopop al Treiscaunelor în perioada 1835-1853 , cunoscut luptator si lider de necontestat al romanilor din zona in timpul Revolutiei de la 1848-1849. La data „dispenzării” (demiterii) lui Petru Pop (primăvara 1853) „Gyorghe” Pop funcţiona ca paroh.
În anul 1851 se încearcă realizarea de sigilii pentru fiecare parohie, având în vedere că multe din ele au fost distruse în revoluţia din 1848-49. Petru Pop, protopopul de la Breţcu, mărturiseşte că: „eu cu adevărat nu pot arăta fincă singhelia (n.n. sigiliul) mi s-a prăpădit de revultaţi din anul 1849, însă din aducerea aminte sînt hirotonit de preot la 1813 (n.n. 1817 ?) şi duhovnic de răposatul Episcop Vasilie Moga”. Se cere ca pe sigiliu să fie trecut hramul Bisericii. Ca urmare, pe un document din 1868 se regăseşte sigiliul din imaginea de mai sus. (Angustia 4 (1999) pag. 251-255 – Urme sigilare pe inventare…).
Nu cunoaştem data morţii deoarece nu se mai cunoaşte pe crucea sa din Poiană („Aici sunt înmormântate rămăşiţele sfint. în Domnul adormitul iereu Gheorghe Pop, fondatorul şi izvoditorul acestui sat şi ziditorul acestei biserici care vieţuind …”), dar se pare că a slujit până în 1853, rămânând apoi pe funcţia de cantor şi notar al satului.
Soţia protopopului Petru Pop, protopopiţa Maria, este înmormântată în faţa bisericii din Poiană, adormind în Domnul la 6 iulie 1867; crucea mai există încă.
Au urmat Alexe Verzea (hirotonit 1837) şi Ioan Beloiu/Băloiu (născut 1819 – decedat 1897), ginerii protopopului Petru Pop. Primul era din zona Săcele iar al doilea din zona Cernat şi au slujit la altar pe rând. După alegerea preotului Beloiu, Alexe Verzea a mai slujit la Breţcu până în 1869 şi este înmormântat la Poiana Sărată („Aici în Domnul odihneşte … lui Sfânt P. Alexe Verzea la 10 oct…”)
3. Preotul Ioan Beloiu (1819-1897)
Ioan Beloiu se căsătoreşte în 1844 cu Reveica Pop, fata protopopului Petru Pop din Breţcu. La 4 martie 1845, poienarii cer Consistoriului sibian numirea lui Ioan Beloiu ca preot la Poiana Sărată; probabil moartea Episcopului survenită în octombrie acelaşi an a amânat luarea deciziei. După ce fusese cântăreţ, dascăl, crâsnic, în septembrie 1849 Ioan Beloiu este primit capelan în Breţcu.
La numai câteva săptămâni de la revenirea din bejenia paşoptistă, atât a sa cât şi a Episcopului, în 9/21 septembrie 1949 Petru Pop îi trimite o scrisoare lui Şaguna prin care cere numirea ginerelui său Beloiu ca deacon în Breţcu, pe lângă sine, anexând la cerere 14 ştiucuri (documente) care atestă pregătirea tânărului Beloiu, printre care adeverinţe din 1841 şi 1842 că a slujit la Biserica din Scheii Braşovului la strană. Consistoriul sibian conchide că cererea protopopului este întemeiată, dar condiţionat: „… spre mângâierea şi reflecţia spirituală a suplicantelui (…), spre ajutorul său trupesc îm parohie şi din pricina însuşirilor individuale, la treapta preoţească să se hirotonească (…) aducând lipsa cu sine (fiind de lipsă nn) să se aplice în parohiile deprejur vacante”.
În primăvarea anului 1850, Petru Pop cere ca Ioan Beloiu să fie mutat ca ajutor preotului Gheorghe Pop la Poiana Sărată, ceea ce se şi întâmplă.
Poiana Sărată – protopopiat satelit al Treiscaunelor
În 5 februarie 1854, pe vreme grea de iarnă, Ioan Băloiu vine la Sibiu, la Consistoriu, unde tratează şi cere (în scris) o favoare şi apoi obţine … o milostivă rezoluţie:
Ecselenţia Ta, Prea Osfinţite Prea Luminate Doamne!
Nişte împrejurări foarte însemnate îmi dau îndrăzneală a mă apropia de părinteasca bunătate a Ecselenţii tale şi a te supăra cu o umilă rugare. Satul Poiana Sărată carele din mila Ecselenţii Tale s-au încredinţat mie spre păstorire, zace dincolo de vama Oituzului din care pricină când avem noi vreo trebuinţă a veni la Breţcu, la Kezdi Martanoş (nn Mărtănuş) sau într-un alt loc dincoace de vamă, trebuie să ne supunemîn vamă tuturor acelor forme cari sânt prescrise pentru streinii cari vin din provinţiile turceşti în împărăţia noastră, ba şi mai mult, când să naşte vreo boală epidemică în Moldova, din care pricină să aşază lăzăret pentru călătorii, trebuie să stăm şi noi în lăzăret deopotrivă cu străinii. De aci te vei îndura Exc. Ta a vedea că venirea noastră la locurile aflătoare dincoace de vamă este supusă la multe şi mari greutăţi, pe care trebuie să le întâmpinăm totdeauna, de câte ori avem trebuinţă, sau eu, sau vreun poporan al meu a veni la părintele administratorul protopopesc de la K. Martonoş. Din aceste pricini dară, îmi iau îndrăzneala a aşterne Excelenţii tale umilita rugare ca să te înduri a scoate satul nostru de sub administrarea lăudatului părinte şi a încredinţa purtatea lucrurilor protopopeşti ale satului nostru parohului local, prin care părintească dispoziţie s-ar face creştinilor noştri o nespusă bunătate şi mare înlesnire.
Rezoluţia este:
„Fiind pricinile în mijloc aduse foarte însemnate, pentru aceea, spre înlesnirea parohului şi a poporului din Poiana Sărată, se scoate de sub Protopopia Trei Scaunelor şi se dechiară de parohie desine stătătoare, cu aceia că, parohul va fi dator de 2 ori pe an a veni în persoană la Episcopie, şi adică în 10 Martie şi în 10 septemvrie, şi a face relaţie despre toate câte s-au întâmplat în parohia aceea în privinţa lucrurilor care ţin de paroh şi de protopop şi adecă despre starea bisericii şi a şcoalei, [să] descopere numărul familiilor şi al sufletelor, şi strâns să le împlinească ordinăciunile normative cele până acum eşite precum şi cele ce vor eşi spre viitor. Susţinând Episcopia sieşi drept de a trimite din vreme-n vreme comisariu la faţa locului pentru încredinţare despre starea lucrurilor parochiei de la Poiana Sărată despre care atât parohul sus atins cât şi administratorul protopopesc să se anunţe. Sibiu, 31 martie 1954 (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu,Doc.193 anul 1854)
Deşi întârziată, replica protopopului în funcţiune din Mărtănuş (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu – Doc.436/1954, nr. prot.26 ) , căruia i se sustrăgea parohia poiana Sărată, vine să ne ofere alte detalii despre acest caz.
„Excelenţa, Prea Luminate Stăpâne!
La 2 aprilie a.c., cinstind milostiva ordinăciune a prea luminat Ex(celenţei) V(oastre) din 11 martie 854 cu nr. 193, în privinţa aceia că se roagă ci(nstitul)Părintele Ioan Băloiu, parohul din Poiana Sărată, de a să scoate de sub iurisdicţiunea protopop(iatului) Trei Scaunelor parohia sa, şi a să da dânsului îngrijirea acestor lucruri bisericeşti, care se ţin de sfera Protop(ească). (…) Prea luminate şi prea sf. stăpâne, într-adevăr că satul Poiana Sărată este dinjos de Vama Împărătească a Oituzului, dar ca să nu poată umbla parohul sau săteni de acolo la breţcu sau mai încolo nu sânt opriţi şi nice locul nu este depărtat, ci numai cale de trei sau patru ceasuri şi când vor vin şi să duc acasă, pe lângă păsuş sau pe lângă o ţâdulică a notarului satului Poiana Sărată şi cu aceea trec prin vamă. Ca să fie lăzăret multă vreme n-au fost, iar hotarul Moldovii e dinjos de Poiana Sărată.
Satul Poiana Sărată s-au făcut de 24 de ani mai bine (nn 1830) şi de-a pururea s-au ţinut tot de Prot. Trei Scaunenelor până acuma. Dară acuma ce este pricina de a să scoate? Rog mila şi graţia Ecs. V. de a mă asculta şi pre rând toate le voi spune. A nu fi Poiana Sărată sub stăpânirea altora este mai ăntâi ca să facă dânşii ce vor vrea, după cum au făcut până-n ziua de astăzi, zicând şi mai nainte de aceasta că în poiana Sărată nice administratorul, nice vlădicul, nu le porunceşte, că Poiana Sărată este a lor, şi ce vor vor face acolo. Şi nice socoteala veniturilor şi a averii sfintei biserici nu s-au luat mai de multă vreme. La 23 dechemvr.853 silindu-i eu a da socoteala despre veniturile şi cheltuielele Sf. bis(erici), după prea înaltele porunci, nu s-au supus, şi pentru aceea vor de a se scoate afară de sub Prot. Treu Sc(aunelor), făcând cele mai multe mâncătorii, că ci. Părintele, fostul protopop Petru Pop este cel mai întâi judecător în Poiana Sărată.2-lea, cantorul, frate-său, Gheorghe Pop, care este şi notar în sat, 3-lea, Părintele Iona Băloiu ginere, care puţân gândeşte de a cinsti tisia bisericească de la sine; şi-au făcut în toamna trecută (nn 1853) slobizenie şi au mers la Moldova la cerşuit de vin lăsându-şi parohia 10 zile şi mai bine fără de a-şi câştiga voie (…). Pentru unele ca acestea şi mai multe, care am putea a le arăta, dară n-aş vrea aface val (…) nu că doar aş avea vreo păgubire prin scoaterea parohii Poienii Sărăţi de sub Protopop. Trei Scaunelor, dară ca orânduit admin. prot. de către Excelenţia Voastră, cunoştinţa m-ar mustra deacă aş tăcea, că ce-au fost pănă acuma rătăcirea cea dintâi în Poiana Sărată, dară câte pre urmă mai rea va fi de vor rămânea desineşi atârnători (…) rămâi până la moarte K. Mărtănuş, 25 maiu 854, Nicolau Popescu m.p. ad.prot.”
Arătarea reclamantului este destinată mersului firesc al actelor fără importanţă: „7 iulie 854. La arhiv”. Astfel, din martie 1854, Poiana Sărată se desprinde de Protopopiatul Trei Scaune.
Un prieten de altădată al protopopului Petru Pop, după scoaterea din funcţie a acestuia, îşi schimbă şi el atitudinea faţă de fostul colaborator, mai ales când nu mai poate/nu mai vrea să-i servească interesele. Este vorba de tovarăşul paşoptist Ovanes Popovici, care se plânge Consistoriului (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Doc.927/1854) de disfuncţionalităţi în relaţia sa cu Petru Pop, cu privire specială la arenda bolţii din Poiana Sărată.
În anul 1855, Ioan Hanea scrie rezumatul şi referatul/rezoluţia pe jeluirea lui „Ovanes Popovici, Neguţătoriu din Moldovia, de faţă în Poiana Sărată aflătoriu” , scrisoarea propriu-zisă lipsind. Reclamaţia lui Ovanes Popovici asupra lui Petru Pop sună astfel:”ţinând (…) Bolta Bisericei din Poiana Sărată cu arendă annuale de 110 fl. vv şi 10 cupe unt de lemn pe seama bisericei, prin contract pe 3 anni hotărât (nn ianuarie 1850-ianuarie 1853), după împlinirea acelor 3 anni, în ianuarie 853, au făcut suplicantele mai departe întrebarea deacă i se mai dă bolta şi pe alţi anni următori? La care, din partea P.Protopop Petru Pop au primit respunsul că pănă când va voi suplicantele a ţinea bolta, altuia nu se va da. Tocmeala arănzii să se facă între 4 ochi, despre care Goşmanul Bisericei şi juraţii săteşti să nu ştie nimica, eară încât pentru facerea contractului au fost tot mănat dintr-o zi întralta, într-aceea P. Protopop au făcut la suplicantele în boltă conturi de 2282 lei, în socoteala arăndei bolţii. Prelângă aceea, de pre anni de mai nainte au avut suplicantele o pretenziune de 134 lei şi 19 cupe unt de lemn şi acum în cele din urmă au fost suplicantele dat afară din boltă. Bolta s-au dat în arendă fratelui P. Protopop, care e şi dascăl şi notariu sătesc, cu o arândă de 300 fl., când suplicantele s-au îmbiat cu 40 # (galbeni) pe ann şi aşea acel suplicante se vede păgubit, şi cu 2282 lei înşelat. Arată mai departe şi aceea că P.Protopop Petru Pop esersează în zisa comună un terorism asupra poporului. Ţine şi arânda crâşmelor satului cu 900 f.vv. pe ann, înlăturând pre aciia carii au voit să dee 1500 f. vv. pe ann. Şi se roagă a i se face îndestulare şi adecă sau să i se dee bolta cu un preţ îndoit ca carea plăteşte fratele P. Protopop, sau să i se plătească banii 2282 lei cu dobânda lor”.
Rezoluţia vine în „9 Dekemvrie 854. Să se împărtăşească Parohului local din Poiana Sărată Ioan Băloiu, ca numai decât să adune obştea şi să liţiteze bolta a doua oară, la care să se chieme şi suplicantele, şi, pre lângă contract, să se deie aceluia care va da mai mult, eară ce se atinge de sus pomenita datorie, suplicantele să îndreptă a-şi căuta dreptul său la Competinta Jurisdicţiune politică. Mai departe, să se commită numitului paroh, ca pe viitoriu sub nici un pretecst să nu sufere pre P. Protopop a întreprinde astfel de lucruri scandaloase, care, în loc de a înmulţi şi spori veniturile bisericeşti, tocma din contra, mai puţin a le sevârşi în acea parohie. Făcând aceasta cunoscută şi P. Protopop, apoi pre lângă retrimiterea contractului încheiat despre tote aceste să raporteze încoce”.
În răspunsul la această ordinăţiune (Arhivele Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Doc.267/1855), se face referire la Ovanes Popovici de naţia moldovenească – ultimul cuvânt, nu întâmplător înlocuindu-se cu armenească – ce se afla acum în Moldova şi pe care l-au aşteptat autorităţile locale „din zi în zi”, cu promisiunea că ar veni în 30 ianuarie. Mai interesant li se pare autorilor anchetei să scrie cum stă treaba cu „bolta sfintei biserici din Poiana Sărată”, care, dacă ei nu-şi vor face rost de bani „s-o termine” era doar o improvizaţie: „S-au făcut o boltiţă de lemn, s-au dat în arândă (cu) 50-60 fl. vv. pe an şi aşa au urmat până la anul 848-49 şi la anul 1850 i s-au dat în arândă susnumitului Ovanes de către Domnul Protopop (cu) 110 fl. vv.” Acuma fac o boltă – sursă de venit pentru biserică de piatră, pe care o dau altui neguţător – Dumitriu Căltofeanu.
După câteva luni, se implică în chestiune şi adm. protop. Nicolae Popescu / Popovici, nemulţumit de rezoluţia Consistorială precedentă şi de rezolvarea plângerii lui Ovanes. El constatase că însuşi armeanul nu a servit până la capăt interesele contrariilor lui Petru Pop-Ioan Beloiu, inclusiv pe părintele protopopul Nicolae. Ai lui Petru Pop nu-şi spuseseră încă ultimul cuvânt. Nemulţumit, părintele Nicolae face o reclamaţie mai concretă (Arhivele Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Doc.1167/1885) despre „abusurile cu pagubă facute”, document interesant pentru istoria românilor de la graniţele din interiorul ţării. El arată că, până a fost plecat la Sibiu, pentru hirotonirea fiului său „întru capelan”, părintele Petru Pop de la breţcu, „au venit în parohia dânsului şi au scos din fire pre Catrina Roman, de o au încredinţat cu tânărul din Poiana Sărată Ioan Demian, apoi, trecând cu dânşii în Moldova, au luat a să cununa cu preoţi din Moldova, din satul Dârja (Hârja n.n.) fiind acesta înrudiţi (…) de sînge, fără vestiri şi învoiri”. De altfel şi părintele Beloiu se dusese la culesul viilor în Moldova pe 15 zile „şi au lăsat pe preoţii din Moldova să administreze parohia, că la masle slujeşte cu preoţi din Moldova”. Apoi, „unde se află rudenie între tineri îi trimite în Moldova să se cunune”. Ba, pe un iacob Dobrin „care au avut 3 mueri, l-au îndrepat în Moldova de s-au cununat cu altă muiere, spre scandela poporului”. Sigur, Consistoriul cere „răspundere” celor doi parohi pârâţi.
În anul 1856, la sfârşitul unei alte reclamaţii, cu alt obiect, (Arhivele Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Doc869/1856), capelanul Alexie Verzea din Breţcu solicită ca şi protopoul de la Mărtănuş „să se înfrâneze a vâna sărindare şi alte slujbe de la poporenii din breţcu, sub felurite pretexturi…” În rezoluţie, acuzaţia se întoarce împotriva sa, anume că „referentele (n.n. Alexie Verzea) nu se află nici odată în parohie, ci mai totdeauna în Poiana Sărată şi că al 2-lea, are a se plânge principalul Paroh (Petru Pop), eară nu dânsul” care e doar capelan!
Poiana Sărată 9 septembrie (Întârziat) Sâmbătă pe la amurgitul soarelui fusărăm surprinşi de D. Consiliariu de şcoale D. Pavel Vasici, care veni aicea cam pe neaşteptate şi trasă la D. Notariu Ioan Pap. Cum se dădu D. Consiliar din trăsură, de loc mearsă la Şcoală şi o luă în vedere, apoi se luă petrecut de D. Administrator protopopesc Nicolae Popescu şi mersă până la graniţa Moldovei. Într’aceea, preotul local P. Băloiu şi mai marii satului prinseră de veste despre venirea Măriei Sale şi veniră să’i facă cuvenita închinăciune. Dimineaţa, în 8 Septembrie de şi ningea ca pe la Crăciun, totuşi D. Consiliar luă parte la slujba dumnezeiască dela început până la sfârşit, apoi ecsamină şcolarii din obiectele prescrise. După aceea demunstră şi îmbărbătă părinţii, ca să dee copiii la şcoală arîtându-le ce folos potei trage de acolo. După prânz veni D. Ofiţer moldovenesc, care păzeşte puntul graniţei şi făcu visită D. Consiliariu, apoi către seară mearsă şi D. Consiliariu la dânsul, unde fu primit cu mare plăcere. Astăzi, după prânz, plecă D. Consiliariu, petrecut de mai marii satului până în carantina Uituzului, la Breţcu. Poate că va interesa pe mulţi din cetitorii acestui jurnal a şti ceva mai aproape despre colonia aceasta nouă, ce este aşezată tocmai la marginea Moldovei. Satul sărat s-a clădit în valea Poiana Sărată în anul 1823 de 24 de familii locuitoare în Breţcu, dintre care d’abea mai trăiesc vreo câţiva bărbaţi, eară cei mai mulţi s-au mutat la cele vecinice. Aceste familii, conduse de părintele protopop Petru Pop, după ce încheiară cuvenitul contract cu fostul al doilea regiment de graniţă, că vor fi tractaţi în privinţa vămuirii ca şi cei străini, se aşezară acolo, şi-şi clădiră case frumuşele, pe linie, cu o Biserică destul de mare şi bine împodobită. După aceea, crescu acest sat întratâta de acuma numeră 170 de case bine clădite, care formează mai cu seamă o uliţă lungă, în a cărui mijloc se află biserica, şcoala, vre o două bolte pe seama bisericii şi a şcoalei şi cârciuma, şi numără 887 suflete. Casele sunt şi în lăuntru curăţite şi astfeliu de bine întocmite, de pot adeposti şi oaspeţi mai însemnaţi. Oamenii trăesc cea mai mare parte cu cărăuţia, unii cu plugăritul, cultura grădinilor şi economia vitelor. De lături de sat, de cătră Uituz, are mai multă izvoară cu apă minerală, din care unele se întrebuinţează cu folosul bun asupra guşei. Într’o disnaţă de un pătrariu de ceas s-au aflat şi băi de fer, care, cu vreme, de se vor tracta cuviincios, pot aduce mare însemnătate satului acestui. Drumul, care duce la acest sat, şi mai departe în Moldova, este bun şi înlesneşte alişferişul.(afacere, negustorie n.n.)
Cu siguranţă, şi datorită intervenţiei lui Pavel Vasici, în acelaşi an 1857 se produce următorul eveniment (Telegraful Român, 1858, pag. 14) care va scoate din relativa şi păgubitoarea izolare această comună înfloritoare, cu perspective ce trebuiau întreţinute. „Cu zioa de 27 s-a început comunicaţia cu carul poştei pe la Poiana Sărată (Soosmezo) între Braşov, Galaţi şi Brăila, o dată pe săptămână.”, cu acordul guvernelor din ambele ţări. „Afară de scrisori, se pot trimite şi bani şi pachete pănă la 10 punţi”. Carul poştei pleca Dumineca din Braşov, luni seara era în galaţi, marţi la amiazi în Brăila; invers, de la galaţi pornea miercurea şi ajungea la Braşov vinerea. „Comunicaţia postală de scrisori rămâne de 2 ori pe săptămână”, ca şi „carul poştei de la Braşov la Kezdi Oşorhei”.
În anul 1858 se găsea preot în sat Ioniţă Băloiu, căci iată ce spune Radu Rosetti în cartea lui „Amintiri din copilărie” la pagina 143 (editată în Bucureşti la Imprimeria fundaţiei culturale „Principele Carol”, 1925) -autorul avea 5 ani şi călătorea cu tatăl lui de la Căiuţi la Viena cu trăsura cea mare; a ales calea Oituzului: „plecaţi de dimineaţă din Căiuţi, am făcut popasul de amiază la Poiana Sărată, la popa Ioniţă Beloiu”; autorul îl aminteşte şi în volumul II al „Amintirilor…”, unde arată că pe valea Oituzului, tatăl lui avea ca buni prieteni pe Lascăr Birdan de la Grozeşti şi pe părintele Ion Beloiu din Poiana Sărată. A fost un preot bun la suflet şi a căsătorit şi înzestrat pe fetele din sat pe care le-a avut în serviciu. Avea legături strânse cu oamenii politici din România şi chiar la curtea regală. Vara era chemat la Slănic unde se fotografia cu aceştia. Pentru trecerea produselor in Romania preotul Beloiu era garant fata de autoritatile de la Bucuresti, fara a plati insa vreo garantie materiala.
Dintr-o informaţie din anul 1868 către Consistoriul din Sibiu aflăm că nu s-au ţinut sinoadele parohiale la Breţcu, Mărtănuş, Poiana Sărată din pricină că mai mulţi membrii sinodali sunt economi de oi risipiţi prin România. În acelaţi an, la Mărtănuş se cerea, şi cu învoirea celorlalţi cinstiţi confraţi din Trei Scaune mai ales a celor din Breţcu, Poiana Sărată şi Covasna, modificarea datei examenelor, căci la cea fixată „sunt toţi în Moldova şi România, la vite” (Ana Grama, Inventare cu bunuri). În acelaşi an, la cererea protopopiatului de actualizare a bunurilor bisericii, se trimite următoarea adresă:
De la Adm. Protopopească din Poiana Sărată
Nro 1
Prea Onorate Domnule Protopope!
În urmarea înnaltei ordinăciuni a Eselentii Sale eşită din 15 fevr. 1860 Nro 841 şi din Statutele Sinodale, unde suntem provocaţi toţi Parochii ca în toţi anii să ţinemu într’a 2 Septemină a lunii lui Ianuarie o adunare cu Epitropi şi Membri Commitetului împreună cu tot poporu, care Adunare s-au şi ţinutu în 21 Ianuarie a.c. ca să facem Protocolu şi Inventariumulu bisericescu cel prescrisu, însă Membri Sinodului din Annul trecutu nu s-au scimbat, ci suntu toţă în activitate, aşişderea şi Inventariu Biserecii, cu numica n-au crescutu, nici n-au scadutu, ci amendoue Objectele au rămas întocma, ca şi Annul trecut. Despre care teindu-mi (ţinându-mi n.n.) strânsa Datorie viu cu supunere a vă raporta, rămăindu tot odată
Al prea onorat Domniilor voatre plecată Slugă Ioan ? (n.n. Băloiu) m.p. Paroh
Poiana Sărată, 29 ianuarie 868. ( în Angustia 4 (1999), pag. 208)
La 8 iunie 1868 se face un Conspect care cuprinde conscrierea averilor nemişcătoare ale Bisericilor, şcolilor şi a fundaţiilor acestora petrecute şi încă nepetrecute în cărţile funduare comunale din Protop. Trei Scaune. De aici aflăm că Biserica deţine 1990 „cvadraţi” (stânjeni), cimitirul are 324 stânjeni, casa şi grădina parohială 1260 stânjeni, biserica foloseşte 2 păduri şi 2 f. (n.n. fânaţe) arendate, în total 2 jugăre (de 1600 stânjeni unul ) şi 374 stânjeni (n.n. această sumă de 2×1600+374= 3574 stânjeni este formată din suprafaţa deţinută de Biserică, cimitir şi casa şi grădina parohială). şi în total sunt păstorite 1053 suflete. Dintr-un inventar despre averea mişcătoare şi nemişcătoare a bisericilor şi şcolilor din protopopiat din acelaşi an, rezultă că exista o casă parohială cu 3 odăi, potire cu disc şi stea existau două: unul de argint şi unul de cositor; 2 cruci, una de argint şi una de lemn; 9 sfeşnice de aramă, un chivot de argint, 4 cădelniţe din care două de argint şi două de aramă; 8 candele de cositor; un policandru de lemn; 3 icoane mari; o icoană mică; 4 prapori; 1 dulap şi două lăzi. Exista o Biblie, o Evanghelie, 1 Apostol, 2 Minee mari de peste an, 12 Minee lunare, 1 Liturghier, 1 Triod, 1 Pentricostar, 1 Octoih mare şi unul mic, 1 catavasier, o Psaltire, 1 Orologiu (Ceaslov), 1 Molitfelnic, o carte de predici în chirilică, Protocoale matriculare de la anul 1845. Odăjdii bisericeşti erau: 2 feloane, 2 stihare, 2 epitrafire, 2 rucaviţii, 2 procoviţe, 1 antimis, 2 îmbrăcăminţi pe prestul şi jerfelnic. Şcoala era de lemn cu o odaie, averea este de 4 fl. 88 xr.; Biserica are o boltă (prăvălie) cu 4 odăi, două păduri şi o casă pe Oituz.
La sfîârşitul aceluiaşi an, pe 28 decembrie, aflăm dintr-un Conspect întocmit de Protopopul Petric situaţia financiară a parohiei:
Capitalul bisericii: 407 fl. (n.n. florini) 89 xr.(n.n. creiţari); capital elocat: 138 fl.; camele restante: 13 fl. 80 xr.; venituri: 210 fl. 96 xr.; cheltuieli: 70 fl. 57 xr.; bani rămaşi gata: 146 fl. 9 xr.; capital vechi: 267 fl. 50 xr. Din această situaţie, dacă adunăm capitalul vechi cu veniturile şi scădem cheltuielile, obţinem capitalul bisericii de 407 fl şi 89 xr.
Din documentul 868/1959 aflat la Arhivele Mitropoliei Ardealului reies următoarele: „Petru Pop, fost protopop de Breţcu, prin cererea din 11 aug-4 sept. a.c., referează în privinţa moşiei lor şi averii bisericeşti din Poiana Sărată, că în ce chip ar fi a se asegura acelea în contra acelora carii vrea a le instreina de la Biserică”. Aceste observaţii se trimit la părintele Băloiu din Poiana Sărată – care parohie nu apare în conscripţiile sufletelor din anul 1858-59 – cu observaţiile:”Cu nâhnire vede scaunul episcopesc că referentul se îngrijeşte mai mult de averea bisericii aceleea (decât de cea) la carea dânsul este paroh (în Breţcu). Deci, să se îndatoreze a pune în evidenţă bunurile bisericii cuprinse în Consemnarea arătată şi a o aşterne încoace cu hârtiile împărtăşite” . De altfel, se concluzionează, cu o îngrijorare nedisimulată, că „Dânsul va avea a răspunde pentru toată paguba ce se va întâmpla bisericei”, adică lui Ioan Beloiu.
În acelaşi an, 1859, preotul Beloiu trimite, separat, o listă detaliată despre elevii şcolii de la Poiana Sărată; aici se nominalizează elevii şi părinţii lor, iar pentru aceştia din urmă se mai adaugă şi ocupaţia, unii declarându-şi chiar două îndeletniciri:
oier+oieriţă+econom de oi 21
neguţător 5
cărăuş+cărăuşiţă 12
jude 1
dârstar 1
cojocar 2
pălmaş 5
cenuşar 1
În anul 1862, la 18 aprilie „se ţine examen cu tinerimea noastră şcolară, sub prezidenţa” inspectorului-protopop Ioan Petric. Răspunsurile copiilor fură mulţumitoare, inclusiv pentru părinţi, iar cuvântarea oficială „inimă pe şcolari la învăţătiră, ce le procurează pâne şi-i apropie de credinţa lor”; ei meritau laude faţă de cei din alte sate alăturate „pentru regulata cercetare a şcolilor şi progres”. Ca un fapt divers se remarcă:”Nu mai puţină bucurie ne causă ştirea şi din învecinatul oraş breţcu, unde afla D. Protopop peste 100 şcolari şi în K. Mărtănuş 40, dintre care 18 săcui!” Mai departe se spune în telegraful Român din 1862, p.131 : „Părintele nostru paroh şi protopop Ioan Băloiu, înţelegând că lăudatul D. Protopop începe ecscursia prin săcuime în Dumineca Tomi, nu preţui a-l însoţi prin satele Sita şi Întorsura Buzăului, apoi Chişboroşneu, Zagon, Covasna, până ajunse la noi, carii ne mărginim cu Moldova”.
În decembrie 1864 de reînfiinţează Mitropolia Ardealului cu sediul la Sibiu.
În anul 1865, Poiana Sărată este din nou în atenţia autorităţilor. Din acest peisaj nu lipsea nici Petru Pop. Alcătuindu-se protocoalele de venituri aparte, se evidenţiază că plata învăţătorului nu se poate acoperi cu doar 100 de florini. De aceea, „(…) „pentru înflorirea şcoalei sale populare” şi propăşirea întru învăţăturile prescrise hotărăsc să plătească învăţătorului 200 fl. prin adăugarea la suma iniţială a contribuţiei comunale. Pentru aceasta, poporul a fost împărţit în trei clase (cei mai săraci, din calsa a treia, fiind scutiţi de taxe), iar de administrarea acestor fonduri se va ocupa o nouă instituţie locală, „Eforia şcolară”. Nu mai puţin de 22 de semnatari ai protocolului normativ din care am citat întăresc această decizie. Ea s-a luat cu prilejul unui moment festiv dătător de încredere şi anume ăn timpul examenului anual şi în prezenţa consilierului şcolar Dr. Pavel Vasici.Bineînţeles, la luarea tuturor deciziilor a participat, dacă nu le-a şi iniţiat, protopopul Ioan Petric; hotărârea estre agreată de Guberniul Transilvaniei şi de Consistoriu (Arhiva Mitropoliei Sibiu, Doc. 69,1866 în Angustia 5 (2000) Ana Grama – La vremea „zidindelor biserici”… p. 66): (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Doc. 69/1996):
Ad. 22567 – 865 Copia Protocol
Care s-au luat în 9 Julie 865 în scoala comunale Poiana Serata în presentia ilustritatei sale Domnului consiliariu scolastic Pavel Vasici şi a Dlui Protopop şi Director districtual de şcoale Ioan petric, cu ocasiunea ţinerei examenului, în privinţa dotarei înveţiatorului. Fiind de facia:
Din partea biser(icească) şi şcolară:
D. Ioan Petric Protop., Ioan Beloi Paroch şi inspector bisericesc, Ioan Lazar, Efor şcolar, Jeremia Demian Efor., Nicolae teaca Efor, Ioan Ceanga Efor, Silvester Reteganul inspector mirenesc.
Din partea deregătorilor comunali şi a membrilor comun(ei)
Constantin Ciurea jude comunal
Georghe Boholţianu jurat
Georgie Boian jurat
Eremia Damian jurat
Ioan Ceanga jurat
Ioan Demian Vedenu; Nicolae Şpan;Iuon Cristea;Georgie Rusan; Dumitru Ciurea;Dumitru Gocsmanu;Ioan Popoviciu;Ion Ciobanu; Bartolomeiu Boholţienu; Georgie Popp Notari
Vediendu-se ca din 100 fl. va. care s-au hotărât la a. 855 şi s-au mai reenoit la 15 Ianuariea (…), în foia precedenta a protocolului socotelelor bisericesci şi din taxele scolare n-au eşit salariul învaţiatoriului deplin, ci mai sunt restanţii atat din anul curente, cat si din anii trecuţi, – aşia acesta Comuna bisericeasca, pentru înflorirea scolei sale populare si propasirea intru invetiaturile prescrise hotaraste urmatorele:
1) Din tote veniturile comunale respective, din casa comunale sa se platesca Învaţiatoriului un salar fixat de 200 fl. v.a., adecă doue sute floreni valuta austriaca, in care suma este computata si suta de fioreni mai sus memorata; acest salar se va plăti de cătră dregătorii comunali, prin inspectorul mirenesc, in douasprediece rate, la tota luna inainte pre langa cuitantia ce va da Invatiatoru şi se va asedia in lada Satului.
2) Dregătoria comunale, in contielegere cu Eforia scolara va imparti poporului in 3 clasie. Parentii scolarilor de clasea I vor plăti o taxa scolara de 60 cr., cei de clasea II 40 cr., ear cei de serani de clasa a III-a vor fi liberi de orice taxa scolara.
3) Din aceste taxe se se formedie un fond scolasticu care se creasca pana va da salariul de 200 fl.v.a.
4) Eforia scolara va administra acestu fondu separat de alte fonduri intogma ca si fondurile bisericesci, avându a da rectiocinu cu finea fiecarui an inaintea comunei bisericesci spre care sferşit vor porta un Protocol. Aceasta decisiune a comunei ca ingrigi Eforia scolara ce se substearna locurilor mai nalte spre aprobare. Anul, Luna şi Diua mai sus.
Peste câteva luni, acest protocol face obiectul unei atenţii speciale, chiar la Guberniu, la Cluj, sub nr. 22567-1865 (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu – Doc. 804/1865):
„(…) Protocolul comunei politice din Poiana Serata despre dotarea şcoalei gr. reseritene de acolo, şi despre infiinţarea a unui fond scolastic, se tramite venerabilului ordinariu mitropolitan din preuna cu relaţiunea magistratului din Breticu, cu acea amicabilă recuisitiune, ca se binevoiasca a se da asupra lui plăcuta opiniune şi apoi a-lreintoarce spre (…) pertraptare. Din siedinţia reg. Guvern transilvan, tienuta la Clusiu în 28 Septembre 1865”
Referatul de la Consistoriu dovedeşte implicarea generală în acest proiect. Sigur, el urma să devină un model ce trebuia generalizat, După câte ştim pânî acum despre Petru Pop şi Ioan Beloiu, nu este o întâmplare că proiectul se născuse tocmai la Poiana Sărată şi aici veniseră să-l verifice Pavel Vasici şi Ioan Petric. „Înaltul Guvern r(egesc) de tiara, prin ordinaciunea sa din 28. Sept. a.c. No. 22567 împărtăşeşte cu acest Ordinariat A(rhi)episcop(esc) si Mitropolitan, spre carea opiniunei Sale Protocolul Comunei politice din Poiana Serata despre dotarea Scoalei gr.res. de acolo, şi despre înfiinţarea unui fond scolaltic luat, şi prin magistratul opidului Breţcu, cu recomandaţie la acelaşi Înălţiat, spre aprobare (îl înaintează). Rezoluţia din Consistoriu (13/10.865) stabileşte: „Pre langa înapoerea acluselor, se se scrie Înaltului Guberniu regesc, ca de crede Înaltu acelaşi, ca dispoziţiunea luata de catra comuna noastra bisericeasca din Poiana Sarata spre dotarea învatietorului ei, şi spre infiintarea unui fond Scolastic, e buna, atunci Consistoriul archidiecesan n-are nimica în contra”. Victoria lui petru Pop este acum deplină!
În toamna anului 1869, cînd toţi românii, mai ales ortodocşii, se pregăteau să sărbătorească ziua „Metropolitului” , totdeauna, de acum înainte, în 30 noiembrie, „tematica” acesteia era rugăciunea de a-l ţine Dumnezeu „pentru neobositele osteneli şi silinţe spre întemeiere de şcoli şi ţinerea sfintelor biserici şi şcoli”. La această slujbă participaseră „toţi din Poiana Sărată, ba domnii amploaiaţi de la Vama Moldaviei, au venit îmbrăcaţi în costumul lor sărbătoresc”.
Preotul Băloiu a rămas văduv de tânăr, în 1857 (se căsătorise în 1844 cu Reveica, fata protopopului Petru Pop de la Breţcu), iar mai târziu se spune că i-ar fi murit şi cele 2 fiice.
În 1861 se fonda la Sibiu Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, din cei 212 primi membri ordinari ai Asociaţiunii, al 73-lea, ca paroh în Poiana Sărată, este Ioan Băloiu, înregistrat la prima Adunare generală a acesteia (Actele privitoare la urdirea şi înfiinţarea Asociaţiunii…, Sibiu, 1862, pag. 57). Preotul Băloiu, pentru ajutarea fondului Asociaţiunii din părţile muntoase, propunea în vara lui 1862: „deaca s-ar învoi comunele ca se se mulgă oile 3 dile înainte de a intra în muls şi 3 dile toamna, când se ese şi acest lapte făcându-se casiu (caş n.n.) se se venda pe seama fondului Asociaţiunii”. (Extras din „Muzeul ASTRA – istorie şi destin 1905-2000”, Editura „ASTRA Museum”, p. 48 – ANS, PV 1 iulie 1862, doc. 113, 1862). A fost un prieten apropiat al preotului protopop Ioan Petric (1861-1873), ajutându-i adeseori pe copiii acestuia plecaţi „în Ţară” ca funcţionari, băieţi de prăvălie, etc. În ziarul „Telegraful român” nr. 75, anul V din 21 septembrie 1857 este prezentată vizita consilierului şcolar Pavel Vasici la Poiana Sărată; vizita a fost făcută pe 7-9 septembrie, cu o săptămână înainte de moartea soţiei preotului Beloiu.
În anul 1880, insolita construcţie instituţională – un sat din afara oricărui protopopiat – funcţiona încă. Acum se scrie că în comitatul Trei Scaune funcţionează protopopiatele:”Trei Scaune plus comuna Poiana Sărată, care singură în o stare esemptă se administrează independent (…)”. Acest an îl găseşte pe preot fără 2 învăţători ; la ănceput de an şcolar, 7/19 sept 1880, oferta satului era următoarea: 1 post – „docinte clasa primară cu salariul anual 100 fl. v.a. şi lemne; 1 post – docen în clasa 2 cu salariu anual 200 fl.v.a., locuinţă liberă în edificiul şcolii şi lemne. Cu precizarea că acei „cari vor dovedi facultăţile lor pentru propunerea limbi maghiare vor fi preferaţi” şi nu doar pentru a respecta o dispoziţie superioară, ci pentru ca sătenii români aveau nevoie de cineva care să le redacteze acte, întâmpinări, etc. Anunţul (Telegraful Român, pag. 427/1880 – Sibiu) este semnat de Ioan Balo!.
După 2 ani, în 1882, protopopul unicat Ioan Beloiu ni se relevă ca un personaj deosebit de interesant în relatarea unui excursionist de la Slănic Moldova ( Telegraful Român, p. 541-542/1882) care, în plină vară, lângă pasul Oituzului se trezeşte în satul care-l impresionează în mod deosebit: aşezat în mijlocul unei poieni, înconjurat de munţi, cu 1300 de locuitori, toţi români, „afară de vreo treideci de Unguri, impiegaţi de la vamă”. Cu „case bine zidite, curate, încăpătoare, încât ar putea foarte bine sta în mijlocul unui târg, cum e Bacăul sau Romanul”, drum curat şi bătucit (ca-n palmă”). Nici un locuitor nu plătea mai mult de doi galbeni pe an, nici la stat, nici la comună, avea profesor care mergea la cursuri de „reciclare”, după ce absolvise 7 clase gimnaziale şi vreo două pedagogice; avea şi leafă de 250 fl. pe an, casă şi lemne, cu mulţi elevi, de la care mai primea 120 fl. pe an. Dumineca toţi ţăranii merg la biserică (nu la crâşmă). „Cea mai interesantă şi mai originală figură din sat este aceea a părintelui Ioan Băloiu, care ţine loc de protopop pentru toată regiunea; el e cunoscut mai bine sub numele familiar de părintele Ioniţă. Casa lui, model de gospodărie, este situată în faţa bisericei şi este cea mai primitoare din câte am întâlnit vreodată. Orice călător din România, care voieşte să vadă Poiana Sărată, trage la părintele Ioniţă ca la el acasă. Masa părintelui e a tuturor; vinul părintelui, e vinul tuturor. Întru cât privesce vinul mai cu seamă, n-avem decât să aducem laude părintelui Ioniţă, care înţelege şi stimează tot ce-i vechiu românesc; un Odobesci al seu de la 1851, ar fi demn şi de un Mitropolit. Părintele însuşi, un bătrân de vreo şase-deci şi cinci de ani (n.n. avea 63 de ani), cu o frumoasă barbă albă, verde încă şi hazliu, e omul cel mai simpatic din lume (…). Lasă că are o cultură deosebită, care cu greu s-ar putea întâlni la preoţii de dincoace” ştie totul despre România, cât şi despre Ungaria” (…) Pe masa lui vezi ziare româneşti, ungureşti, nemţeşti” dovedindu-se şi un bun vorbitor („stie să-şi spună cuvântul”). Se declarase „Prieten şi admirator al lui Şaguna, inamic al politicii de pasivitate (…) pe lângă un om blând, deştept, învăţat, un mare patriot!”
Acest preot şi protopop cu cea mai lungă perioadă de slujire la altar dintre preoţii satului a murit in Poiana Sarată pe 14/26 februarie 1897, la 78 de ani, după 47 de ani de servici la Poiană, dupa ce mai intâi a făcut o călătorie la Sibiu cu urmaşul lui, preotul Ghe. Olteanu, ca să vadă mitropolitul Miron Romanul că nu mai este în stare să slujească la altar. Anunţul mortuar e semnat de Comitetul parohial greco ortodox român (Telegraful Român, p. 83/1897). Soţia sa, Reveica Pop, fata protopopului Petru Pop din Breţcu, cu care se căsătorise în anul 1844 a murit în 1857. ( „Odihneşte în Domnul Prezbitera Reveica, soţia preotului Ioan Beulai – Beloiu – care a vieţuit laolaltă 13 ani şi s-au mutat la veşnicele lăcaşuri la 17 sept. 1857”.)
În anul 1897, din Consemnarea despre starea averilor bisericceşti şi şcolare de la sfârşitul acestui an, aflăm că satul dispune de o biserică în valoare de 10.000 fl, o casă parohială de 500 fl şi de alte două case în valoare de 820 fl.; pământ în dotaţiunea preoţială: 1 jugăr şi 541 stj. în valoare de 800 fl şi pământ ca fundaţiune bisericească 1321 stj. în valoare de 1500 fl. Exista o şcoală în caloare de 1500 fl, pământ ca dotaţiune învăţătorească 1000 stânjeni în valoare de 600 fl. şi alte averi şcolare: 940 stj. în valoare de 100 fl.
Averea mişcătoare în acel an era: la biserică:capital 1832 fl 84 xr; mobilă în valoare de 978 fl. 30 xr.; şcoală: capital: 250 fl; mobilă: 118 fl. 20 xr. (Angustia 4 (1999), Ana Grama – Inventare cu bunuri ale comunităţilor româneşti…).
Preotul Gheorghe Olteanu
Preotul Gheorghe Olteanu, fiu al satului, s-a casatorit cu fiica mai mare a preotului şi notarului Gheorghe Pop (Aurelia) la 29 septembrie 1895, mai inainte cu o zi-doua de trecerea starii civile de la Biserica la Primarie. Era cam bautor, dar preoteasa il apostrofa: „Cine e la crasma? Popa Olteanu cu Nitru tiganu” (un faur al satului). A murit in 18 decembrie 1912 la Bucuresti, operat de cancer. A fost imbalsamat si adus in sat prin gara Onesti; pe unde a trecut, s-au facut prohodiri. Enoriasii l-au intampinat indoliati la vama. Este inmormantat in fata bisericii.
O descriere a bisericilor de dincolo de graniţă, de pe valea Oituzului în anul 1910:
„Pag. 62 – Din numărul de 107 biserici de lemn, foarte puţine sunt bune, având aparenţa că sunt din zid, fiind tencuite în interior şi exterior, la unele are şi puţină pictură, iar altele sunt văpsite, restul bisericilor din lemn sunt bârne goale şi vechi, deteriorate. Dureros este faptul că tocmai la graniţe sunt tot biserici din lemn şi în stare proastă, cum este la Palanca şi Hârja – şi mai dureros e faptul că încă de acum 20 de ani în urmă s-a constatat aceeaşi stare a acestor biserici după cum le descria în „Revista Bisericii Ortodoxe” din 1891 fostul protoiereu iar actualul P.S. Arhiereu Teodosie A. Ploieşteanu.
Este de dorit ca statul şi judeţul să îndrepteze mai multă atenţie cel puţin asupra acestor Sfinte lăcaşuri de a căror măreţie depinde mult buna idee ce îşi fac trecătorii străini de religiozitatea conducătorilor neamului.
Pag. 67/8 – Avem şi acum prozeliţi dintre unguri în Grozeşti dar sunt şi de ai noştri pierduţi.
Anexa – catalogul preoţilor parohi şi supranumerari aflaţi în fiinţă la 1 ianuarie 1910 ca slujitori la bisericile urbane li rurale din judeţul Bacău:
1. Ion Tudorache – paroh Grozeşti – Doctorand teolog din Cernăuţi
2. Nicolae Ponta – Hârja – Seminar gr. I”
La 19 decembrie 1912 poienarii, prin comitetul parohial, adresează Mitropolitului de la Sibiu cererea de numire temporară ca administrator la Poiana Sărată a capelanului din Zagon, Ioan Ciora. Cererea este şi o oglindă a vieţii sociale, morale şi bisericeşti de la începutul secolului XX:
Excelenţa Voastră, Înalt Preasfinţite
Domn archiepiscop!
Preavenerat Conzistoriu archidiecezan!
Subsemnatul comitet parochial cu inima îndurerată vine a vă aduce la cunoştinţă Excel. Voastre şi Preaven. Conzistoriu archidiecazan încetarea din viaţă a iubitului iereu paroh Ioan G. Oltean în ziua de 18/31 Dec. 1912. Comitetul parochial, convocat de urgenţă, a luat hotărârea unanimă de a să adresa Exc. Voastre cu rugămintea de a numi ca administrator pentru timpul vacant pe părintele Ioan Ciora, capelan în Zagon, socotind că libertatea alegerii noului preot neinfluenţată de orce înrâuriri interesate poate fi asigurată numai prin numirea susnumitului preot.
Pentru motivarea acestei cereri, daţi-ne voe Exc. Voastră şi Preavenerat Conzistoriu archidiecezan, să vă facem următoarea expunere succintă a situaţiei parochiei noastre.
Exc. Voastră, Preav. Conz. Arch.!
Prin situaţia ei geografică, comuna noastră reprezintă un strop de element românesc, aruncat de valul vieţii într-un comitat cu majoritate străină covârşitoare (85% unguri şi 15% români dintre care aproximativ 30% nu mai vorbesc limba românească). Năzuinţele de cotropire şi deznaţionalizare a elementului românesc aici sunt mai stăruitoare şi mai sistematice şi sunt urmărite cu furioasă tenacitate. Cu deosebire ele se îndreaptă asupra puţinelor comune româneşti care, dincolo de teritoriul limbii ungureşti din secuime, ţin straja graniţei spre România şi formând punţi de trecere între limba românească din Ardeal şi cea din Moldova, mijloceşte contactul şi păstrează continuitatea elementului românesc cu cel de peste hotare şi veghează la porţile ţării ca ele să nu fie astupate pentru contactul nostru cu fraţii de un sânge.
Într-un recent studiu publicat dl. Varga Gyula, directorul serviciului statistic din Budapesta asupra recensămintelor, spune următoarele: “…”
Năzuinţele de deznaţionalizare. Semnalul operei de deznaţionalizare a comunei noastre a fost dat demult şi urmărit cu o perseverenţă admirabilă. Înfiinţată în anul 1823 de un grup de 24 de oieri mocani din Breţcu, comuna noastră la început a avut un caracter românesc ideal de curat. Elementele străine au început a se strecura însă pe încetul prin infiltraţie lentă şi prin numirea unui număr mereu crescând de funcţionari de stat în zonă şi vedem că de unde acum 40 de ani numărul şi situaţia elementului străin au fost aproape nule, azi el dispune de o biserică catolică, o şcoală de stat cu 2 învăţători şi cu alţi 2 în perspectivă, de toată funcţionărimea vamală, agenţi financiari, jandarmi, poliţia de graniţă, pădurari, drumari, notar comunal etc. atc., într-un cuvânt, o droaie de elemente străine care împestriţează tot mai mult comuna. Rezultatul este uimitor: la recensământul din anul 1910, numărul românilor a fost de 1390 de suflete, pe când al străinilor de 657, deci a 3-a parte a comunei este azi străină. Iată rezultatul unei munci de 4 decenii. Adăugaţi că pe când mai demult cunoscătorii de limbă ungurească între români lipseau cu desăvârşire, azi aproape jumătate din numărul românilor, mai ales generaţia tânără vorbeşte ungureşte cu o îndemânare şi predilecţie crescândă. Urmărind acest proces, sprijinit cu mijloacele statului, simţim cu toţii cum îm timp de puţine decenii, românismul din majoritate se preface în minoritate şi din curat caracter românesc, treptat se va sfârşi şi se va şterge cu totul. Atunci această viguroasă strajă de la porţile ţării şi ale neamului va cădea. Puntea de trecere spre Moldova se va rupe şi celelalte elemente româneşti din secuime, slabe şi izolate, se vor pierde. Numele aceste comune este Poiana Sărată, care odată “cucerită”, se va deschide poarta spre o nouă citadelă străină ale cărei temelii sunt aşa puse de pe acum, ală cărei ziduri încep a se înălţa, ale cărei turle le întrezărim strălucind ameninţătoare: cetatea episcopiei maghiare.
3. Situaţia morală a parochiei noastre
Care este legătura între faptele înşirate mai sus şi dorinţa noatră de a se numi administrator parochial părintele Ioan Ciora? Pentru cine cunoaşte lucrurile din comuna noastră, această legătură este uşor de găsit. În mijlocul şuvoiului crescând al străinilor, parochienii noştri întâi au dispreţuit primejdia, pentru a se deda la urmă unei resemnări fataliste, după cunoscuta filozofie populară românească: “Aşa a fost să fie.” Pentru a combate această periculoasă apatie şi dezinteresare şi pentru a ridica moralul scăzut, avem nevoie nu de un preot oarecare, un om de duzină, ci de unadin cele mai alese forţe ale preoţimii noastre în general. Trebuie aici un om de o pregătire serioasă şi mai ales de o energie, curăţenie şi autoritate morală cu totul superioare şi covârşitoare. Ne trebuie un om nou, un om curat, cu toată vigoarea unui idealism neîntinat de păcatele vreunui trecut urât de patimi, de certuri şi uri personale cum am avut ocazie să vedem cu durere în unele comune învecinate. Numai un astfel de om, ostaş şi învăţător în acelaşi timp, ne va putea strânge într-o singură tabără, solidară şi neînfricată în faţa primejdiei de din afară. Altfel comuna noastră e pierdută.
Pentru aceea cu supunere fiiască venim să vă rugăm ca să binevoiţi a ne garanta un singur lucru: libertatea alegerei. Dorim să avem posibilitatea de a chibzui şi alege dintre toţi candidaţii pe omul cel mai potrivit, cel mai chemat, predestinat de soartă ca să ne ferească de pieirea bisericii şi şcolii noastre iubite. Părintele Ioan Ciora, actualul suplinitor al parochului declară că nu doreşte să candideze la alegere, el este deci omul sub care libertatea acţiunii electorale e mai mult asigurată şi curăţenia, cinstea nepătată a votului nostru, a hotărârii noastre garantate cu totul. Vă rugăm deci încă o dată să binevoiţi a ne feri de administraţia interesată a vreunui viitor candidat şi a-l numi pe dânsul administrator parochial.
Ai Exc. Voastre şi ai Preaven. Conzistoriu archidiecezan supuşi fii sufleteşti şi membriiai comitetului parochial.
Poiana Sărată în 19 Dec. 1912
A administrat apoi parohia capelanul din Zagon, preotul Ioan Ciora pana prin iunie 1913; acesta intentiona sa candideze la ocuparea parohiei, dar simtind ca nu are sanse, s-a retras; a ajuns preot in Zagon apoi a iesit la pensie si a decedat in 1954.
5. Preotul Ioan Rafiroiu
Protopopul de la Bretcu voia sa scape de ajutorul lui – Gheorghe Hurezea si cauta pe toate caile sa-l impuna poienarilor. Acestia nu-l voiau si au ajuns pana acolo ca au incuiat biserica si l-au rugat sa paraseasca parohia si sa deschida concurs. Dupa deschiderea concursului, poienarii l-au ales ca preot pe Ioan Rafiroiu, originar din Araci, preot in Cernatul de Jos, pe care au pus ochii de la inmormantarea preotului Olteanu, care il si recomandase poienarilor. Prin iulie 1913 l-au adus. Cu ocazia razboiului, acesta s-a refugiat la Barlad, dupa care s-a reintors cu enoriasii si a inceput sa zideasca biserica noua pe temelia celei vechi.
Biserica actuală, având hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a fost construită între anii 1922-1930 pe vatra vechii Biserici, „dar pe o temelie mărită” (preot Ioan Bittir, Monografia satului Poiana Sarata, pag. 109,manuscris) . A fost proiectată de arhitectul Leon Vulcănescu din Bacău şi construită de antreprenorul Alexandru Nagy-Sandor din Târgu Secuiesc. O biserica care s-a dorit a fi un “sanctuar al credinţei stramoşeşti şi a vitejiei romaneşti, cuib de odihnă veşnică a şoimilor Carpaţilor, stanepoţi ai marilor voievozi Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazul”(Pimen, Miotropolitul Moldovei- Maraşeşti, locul bisericuţei Biserica Neamului în Manastirea Neamţ, 1924, p.27).
O biserica care s-a dorit a pastra în altarul ei, sub Sfânta Masa ( aşa cum reiese din corespondenţa purtata cu Societatea Eroilor din Bucureşti), pe lâga moaşte ale sfinţilor creştini şi osemintele unui erou român.
Biserica a fost pictată după 29 martie 1930, ]n vara acelui an, de celebrii pictori bizantini Gheorghe şi Dimitrie Belizare din Piteşti, expeţi ai Patriarhiei Romane.
Osârduitor la ridicarea ei a fost protopopul Ioan Rafiroiu cu contribuţia obştei dreptcredincioase din Poiana Sărată, prin dăruirile fiilor satului îndepărtaţi de la vatră, prin obolul altor creştini iubitori de lege şi cu sprijinul Ministerului de Culte. În anul 1920, acesa îi scria lui Nicolae Iorga:
Parohia Bisericei „Sfinţii Arhangheli”
Comuna Poiana Sărată, Judeţul Treiscaune
Domnule director,
Cu onoare viu a vă cere concursul dv., rugându-vă să binevoiţi a publica în ziarul de sub conducerea dvs. (n.n. „Neamul românesc) Apelul alăturat, mulţumindu-vă din inimă pentru sprijinul dat comunei mele. Pentru eventuale spese administrative, spese de publicare şi înserare a colectei ce vă rugăm să întreprindeţi pentru noi, veţi retrage din sumele colectate sau ne veţi anunţa pentru plătirea lor. Primiţi, în numele enoriaşilor mei, consideraţiunea deosebitei stime ce vă păstrăm! Preot paroh, Rafiroiu Ioan. Domniei-sale, Domnului director al ziarului cotidian „Neamul românesc”, Bucureşti. (Biblioteca Academiei Române, Corespondenţă Nicolae Iorga, vol. 282, f.231)
Inscripţia de deasupra uşii de la intrare:
„Biserica Neamului” cu hramul Sfinţii Arhangheli rezidită pe temelia celei vechi, sfărâmată în luptele războiului pentru întregirea de neam, prin neobosita stăruinţă a preotului paroh al locului şi protopop al Oituzului IOAN RAFIROIU în zilele Marelui rege Ferdinand I şi regina Maria între anii 1922-1930 prin jertfele obştei drept-credincioase din această comună, prin dăruirile fiilor ei îndepărtaţi de vatră, prin obolul binevoitor al altor creştini iubitori de lege, cu sprijinul Ministerului de Culte, cu concursul D-lui Gh. Popp, fiu al comunei şi s-a sfinţit sub domnia Majestatii Sale Regele Carol II în ziua de 8 Noemvrie 1930 de către ÎPS Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la 107 ani de la data întemeierii acestui sat, predându-se sfintei sale meniri spre mărirea lui Dumnezeu şi mângâierea credincioşilor.
Gh.Belizare
pictor-Piteşti
Pentru meritele sale şi puterea de muncă, Arhiepiscopia Sibiului i-a încredinţat preotului Ioan Rafiroiu Protopopiatul Oituzului înfiinţat în 1926.
Idealul în care a crezut şi pentru care s-a dăruit a fost de a sluji poporului şi a ridica standardul de viaţă pe cei din sânul cărora s-a ridicat. Al doilea război mondial a sângerat şi inima sa, silit fiind să suporte ororile războiului departe de parohienii săi dragi şi boala i-a mărit suferinţa cu care a intrat în mormânt în ziua de 21 februarie 1948.
Cu prilejul parastasului de 40 de zile toţi cei care l-au cunoscut şi în special poienarii săi dragi au adus un omagiu şi s-au rugat pentru sufletul său mare. A fost reînhumat în faţa bisericii din Poiană îm anul 1952
A construit casa parohiala si in calitate de presedinte al comitetului scolar local, si scoala cea noua, sub el parohia ajungand infloritoare. A avut 7 copii. In 1940, a fost expulzat din Poiana. A ajuns protopop la Dobra, jud. Hunedoara, dar bolnav cu nervii, s-a retras la Araci, unde a murit in februarie 1948. Poienarii au fost vizitaţi de 2 ori dipă război de Pr. I. Rafiroiu; în toamna lui 1944, 10 zile şi la Paşti 1945, 5 zile.
6. Biserica romano catolică
In perioada antebelica a existat o administratie parohiala romano catolica, aceasta fiind condusa pana in anul 1895 de administratorul parohial Istvan Szigethy (Stephanus Szigethy), fiind suplinit apoi in cursul anului 1895 de cantorul Alexius Bartsa apoi, din mai 1895, de administratorul parohial Mozes Gabor (Moyses Gabor). Registrele de nascuti, casatoriti si decedati se afla la Fondul 105 al Arhivelor Statului Sfantu Gheorghe, jud. Covasna; dupa cum reiese din aceste registre, situatia intre anii 1888-1895 a fost urmatoarea: nascuti intre 15-26 copii/an, casatorii intre 2-5/an si decedati intre 8-14/an.
7. Preotul Ioan Ciurea
Poienarii, ăzându-l pe Pr. Rafiroiu bătrân şi cu sănătatea zdruncinată, au cerut să li se dea un preot tânăr, care să reorganizeze parohia împreună cu celelate organe administrative , sub toate aspectele. de aceea poienarii au hotarat sa aleaga un fiu al satului, pe Ioan Ciurea, care se gasea in Craciunesti – Hunedoara, care a venit in sat la 1 decembrie 1945. Preoteasa si invatatoarea Domnica Ciurea s-a reintors la 18 mai 1945.
A urmat apoi preotul Ioan Ciurea, fiu al satului, care se găsea la Crăciuneşti (jud. Hunedoara), cerut fiind de poienari la 1 septembrie 1945.
La fel ca şi preotul Rafiroiu, a contribuit la refacerea vieţii credincioşilor şi alinarea tuturor suferinţelor sufleteşti pricinuite de al doilea război mondial. Toţi cei care treceau prin Poiana Sărată se oreau în loc şi admirau „Biserica Neamului”, splendid monument de artă bizantină.
În această casă a Domnului, predicile vibrau pline de ecou în sufletele credincioşilor, sileau ochii să verse lacrimi şi îndemna conştiinţele la meditaţie şi interiorizare. A slujit altarului până în anul 1972, când în urma sănătăţii critice, slăbit de puteri, s-a retras, urmat fiind la 25 februarie 1973 de preotul Mircea Ilie, originar din Târgu Ocna.
Acesta a slujit altarului până la 1 mai 1979.
Parohia rămasă vacantă a fost suplinită de preotul Oancea Popa din satul Hârja până la 25 august 1979 când a fost numit paroh preotul Marcel Ciucur (doctorand în drept), fost profesor la Seminarul Teologic Neamţ. În timpul păstoririi acestuia, pictura bisericii a fost spălată şi refăcută de pictorul Sorin Belciu (Sorino De Luca), actualmente în Canada – vezi http://sorinodeluca.com/.
Ca dascăli – cântăreţi la biserică au fost: Ioan Popovici, fiul acestuia Gheorghe Popovici, Ioan Papuc, Nicolae Ciobanu şi Ioan Momoiu.
„Biserica Neamului” – Poiana Sărată cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” este construită între anii 1922-1930 pe vatra vechii biserici, distrusă în primul război mondial, dar pe o temelie mai mărită.
A fost proiectată de arhitectul Leon Vulcănescu din Bacău şi construită de antreprenorul Alexandru Nagy Mihaly din Targu Secuiesc.
Osârduitor la ridicarea ei a fost protopopul Ioan Rafiroiu, cu contribuţia obştii drept-credincioase din Poiana Sărată, prin dăruirile fiilor ei îndepărtaţi de la vatră, prin obolul altor creştini iubitori de lege şi cu sprijinul Ministerului de Culte.
Exteriorul Bisericii este tencuit şi posedă două picturi: Sfinţii Arhangheli la apus, deasupra pridvorului şi Sfântul Ilie spre miazăzi, la piciorul clopotniţei. La refacerea din anul 1980 s-au adăugat un şir de picturi în firidele pe turla mare şi la brâul ce înconjoară biserica în partea superioară.
Privită din exterior, are un aspect monumental, bine proporţionat, împodobită cu două turle (în cea mică este şi clopotniţa cu 3 clopote, acestea fiind donate de un oier înstărit – Pavel Şerban – originar din Poiana Sărată şi care se afla în Basarabia).
Stilul în care s-ar încadra construcţia este cel brâncovenesc.
Interiorul este pictat în întregime în ulei de pictorul Gheorghe Belizare – Piteşti în vara anului 1930, în stil bizantin (a mai pictat, printre altele, Catedrala Episcopală din Miercurea Ciuc).
Catapeteasma este din lemn de stejar şi este sculptată de firma Miertoiu & Goga din Craiova, odată cu întregul mobilier şi era lustruită cu ulei. La refacerea din 1980, a fost acoperită cu foiţă de aur. Pictura ei a fost executată de Dumitru Belizare din Bucureşti în acelaşi stil cu pictura murală, predominând culorile roşu şi albastru.
Sfântul lăcaş nu are obiecte preţioase dar e bine înzestrat cu obiecte de cult şi covoare.
Reparaţii s-au făcut în 1951 la acoperiş când a fost înlocuită ţigla cu tablă la piciorul cupolei mari şi în interior s-a tencuit brâul care prezenta eroziuni.
În 1972 a fost vopsit exteriorul şi s-au făcut mici reparaţii la acoperiş.
În iunie 1977 se începe instalaţia electrică şi este pusă în funcţiune în Săptămâna Mare a anului următor (23-30 aprilie 1978).
1977 – Se tencuieşte brâul interior care prezenta eroziuni
1979 – începe marea acţiune de restaurare a lăcaşului sub iniţiativa preotului Marcel Ciucur
19 septembrie – se taie brâul de molizi ornamentali care înconjura Biserica.
24 septembrie – sosesc pictorii şi începe montarea schelei.
Prin anii ’70, pictura prezenta unele avarii la cupolă, lângă fereastră (cauzate de schije), în naos şi pridvor (din cauza infiltrării apei prin acoperiş); întreaga pictură era înnegrită de fum şi necesita spălare. Această lucrare s-a făcut în anii 1979-1980 prin grija Preotului Marcel Ciucur. Tot atunci s-a cumpărat icoana Maicii Domnului din stânga iconostasului, s-au înlocuit geamurile, s-a curăţat şi dat cu lac mobilierul de lemn, s-au făcut mari reparaţii şi vopsiri exterioare, s-au executat picturile exterioare. Tot la această restaurare s-a înlocuit chipul regelui Carol al II-lea (pictura capului fusese rasă de preotul Rafiroiu în 1940 la ordinul autorităţilor ungureşti) pictându-se în loc chipul PS Episcop Eftimie Luca.
În anul 1998 s-au făcut lucrări de protejare a temeliei de infiltraţiile de apă şi s-au făcut la pridvorul Bisericii. În anul 2000 s-a revopsit Biserica la exterior.
În anul 2011 s-a înlocuit întregul acoperiş folosindu-se tablă de cupru.
Din „Cartea de aur” a parohiei
La târnosirea bisericii din 8 noiembrie 1930 au luat parte:
– Î.P.S.S. Dr. Nicolae Bălan – Arhiepiscop de Sibiu şi Alba Iulia
– Virgil Nestor – Consilier arhiepiscopesc
– Gh. Popp – Subsecretar de Stat la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor
– Dr. Pompiliu Nistor – medic primar, jud. Braşov
– Dr. Radu Olteanu – Preşedintele delegaţiei Consiliului Judeţean Braşov
– Victor Branişca – senator de Braşov, redactor şef al ziarului „Gazeta Transilvaniei”
20 iulie 1932 –
†Veniamin P. Bîrlădeanu – Locotenent Episcop al Huşilor
Prof. Gheorghe Vlad – profesor la Seminarul din Izmail
30 septembrie 1934 – Prof. Nicolae Grosu, magistru teolog la Universitatea Strassbourg
17 septembrie 1938 – Liceul de drept universitar din Bucureşti
12 august 1956 – †Antim, Vicar patriarhal
19 mai 1975 – PSS †Eftimie Luca Bîrlădeanu, arhiereu vicar, Episcopia Romanului şi Huşilor
– Ioan Savin – Inspectorul teritorial pentru culte, jud. Bacău
15 aprilie 1976 – PSS †Eftimie Luca Bîrlădeanu
– PSS †Adrian Hriţcu-Botoşăneanul, Episcop vicar patriarhal Iaşi
30 august 1976 – Prof. Nicolae Grosu – fiu al satului, fost inspector general în Ministerul Cultelor şi Secretar al Cabinetului Patriarhal, pensionat ca director al Seminarului Teologic Bucureşti
25.11.1979, Sibiu
EPITAFURI
observaţii făcute la 1 mai 1960 de Preot Ioan Ciurea
„Aici sunt înmormântate rămăşiţele sfint. în Domnul adormitul iereu Gheorghe Pop, fondatorul şi izvoditorul acestui sat şi ziditorul acestei biserici care vieţuind …”
(cruce din dreapta teiului din faţa pridvorului bisericii)
„Această cruce este semn pentru protopopiţa Maria Pop, aici pusă în 1867, luna lui iulie 6”
„Odihneşte în Domnul Prezbitera Reveica, soţia preotului Ioan Beulai – Beloiu – care a vieţuit laolaltă 13 ani şi s-au mutat la veşnicele lăcaşuri la 17 sept. 1857”.
„Aici în Domnul odihneşte … lui Sfânt P. Alexe Verzea la 10 oct…”
PREOŢI ÎN POIANA SĂRATĂ
1. Gheorghe Pop – de la întemeierea satului
2. Alexe Verzea
3. Ioniţă Beloiu – 1860-1896
4. Ioan Ghe. Olteanu – 1896-18.12.1912 (originar din Poiana Sărată)
5. Ioan Ciora – suplineşte 01.01.1913-01.10.1913
6. Ioan Rafiroiu – ianuarie 1914-15 octombrie 1940 (expulzat)
octombrie 1940-1 septembrie 1945 – nu a fost organizată parohia
7. Ioan Ciurea – 1 septembrie 1945-1 octombrie 1972; mort la 13 iulie 1973
8. Ilie I. Mircea – 1 februarie 1973-1 mai 1979 (originar din Târgu Ocna) – transferat la Parohia Slănic Moldova
9. Marcel Ciucur – 25 august 1979- primăvara 1983 -transferat la Parohia Sfântu Ilie – Bârlad
10. Ţine locul Preotul Ioan Bitir – Ferăstrău
11. Preot Ionel Piştea 1983-1993 – transferat la Parohia Coţofăneşti
12. Preot Herbei Ovidiu 1993-1997 – transferat la parohia Heltiu
13. Preot Sinel Lăzărel din 1997 (diacon – 1 iunie, preot – 8 iunie 1997)
Au suplinit: în perioada iulie 1972-ianuarie 1973 preotul Iosif Rafiroiu (86 ani) din Mărtănuş (Covasna), preotul Ionel Rafiroiu din Târgu Secuiesc, preotul Oancea Popa din Hârja (a suplinit cel mai mult şi de câte ori a fost nevoie; de asemenea a suplinit şi în perioada mai-august 1979).
Dascali la biserica au fost: mai intai Ioan Popovici apoi fiul acestuia, Gheorghe Popovici si Ion Papuc. Cel dintai a invatat carte pe copii.
Casa socio-filantropica
Din anul 2004, parohia a preluat, printr-un contract de comodat, de la Consiliul local Oituz, un imobil, fost internat şcolar şi un imobil fost bloc alimentar, în care se desfăşoară activităţi socio-filantropice şi cultural religioase.
În acest imobil, cu o capacitate de 55 de locuri de cazare şi masa, în perioada 2005-2007, parohia , cu sprijinul Episcopiei Romanului , a Protoieriei Oneşti, a unor preoţi slujitori şi, nu în ultimul rând, a unor creştini milostivi, a putut organiza mai multe tabere şcolare cu caracter religios şi istoric.
Nu putem încheia această prezentare fără a menţiona frumosul obicei din noaptea de Înviere : feciorii satului aduc lemne în curtea Bisericii care sunt aprinse în apropiere de miezul nopţii; focul arde până dimineaţa, noaptea de Înviere fiind de o feerie deosebită.
Bibliografie:
Ana Grama Brescan – Petru Pop, protopop de Breţcu, luptătăr pentru supravieţuirea românilor din fostul judeţ Trei Scaune, în Îndrumător bisericesc, Mitropolia Ardealului, Sibiu, 1991, p. 224
Ana Grama Brescan – Români sudtransilvani în secolul al XIX-lea – Judeţul Covasna – Contribuţii documentare, copyright Editura Arcuş, 2007
Mulţumim doamnei Ana Grama Brescan şi Editurii Arcuş pentru permisiunea de a reproduce extrase din cărţile de mai sus.