La început, şcoala românească era confesională şi susţinută de obşte prin biserică. Ca local pentru şcoală era tinda bisericii iar preotul învăţa carte pe copiii sătenilor. In Procesul verbal de inspecţie nr.2/18 noiembrie 1937, se spune că şcoala datează din 1838.

Primul local de şcoală

Prin 1841 (deci la 3 ani de la înfiinţarea şcolii) sătenii au clădit o şcoală din lemn apropiată de biserică (în stânga porţii de intrare la Biserică), compusă din 2 încăperi: o tindă ce servea şi de cancelarie şi o sală de învăţământ. Era o constructie din lemn, cu 2 incaperi. Avea o suprafata de 12 x 8 m. Prin anul 1920, peretele despartitor nu mai era şi întreaga clădire era folosită ca sală de clasă până in anul 1937. Nu se ştie când a dispărut.

Al doilea local de şcoală

După 1848 până prin 1857 sătenii au mai clădit o şcoală de piatră şi cărămidă, cu două săli de învăţământ destul de încăpătoare, locuinta pentru directorul scolii, sura si grajd. A fost folosita pana in 1940 iar in toamna lui 1944, odata cu retragerea trupelor germane, a fost arsa. Din zidurile ei s-au folosit pietre la ridicarea caminului cultural. Toate aceste clădiri s-au făcut sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române pe terenuri care şi astăzi îi aparţin.

Al treilea local de şcoală (cel actual)

Planul construcţiei a fost întocmit de arhitectul Sandor Nagymihaly din Târgu Secuiesc, acelaşi care a făcut şi proiectul bisericii.Construcţia a fost începută în anul 1937 şi a fost pusă sub acoperiş în anul 1939. A fost dat destinaţiei sale abia în 1948. A fost ridicată cu următoarele fonduri: ajutor de stat 50.000 lei, 100000 lei adunaţi prin listă de subscripţie de la locuitori plceaţi din sat (negustori, etc), 250.000 lei împrumut de la composesorat şi muncă voluntară; lemnul pentru construcţie a fost donat din fâneţele sătenilor; tăierea lemnelor s-a făcut gratis de fabrica „Gheorghe Şandru-Papandronachi”; cărăuşirile s-au făcut în parte de locuitori. Locul pe care s-a cladit scoala, in suprafata de 1700 de stanjeni patrati, fusese cumparat de statul maghiar in anul 1909 de la invatatorul Victor Zaharia pentru cladirea scolii maghiare – 1133 stanjeni patrati si completat cu 567 stanjeni patrati cumparati de la locuitorul Ion Ardelean Ciucureanu (cf. Proces verbal nr. 12 din 8 februarie 1940). . Din lipsă de fonduri, în anul 1939 lucrarea s-a oprit; uşile şi ferestrele s-au astupat cu scânduri, aşteptându-se vremuri mai bune. Şcoala are 5 săli de clasă având un volum de 1200 m.c., posedă 2232 mp de teren şcolar.

În 1940 şcoala primară avea 4 posturi de învăţător cu 205 elevi înscrişi. Şcoala de copii mici (grădiniţa) nu avea local propriu; era constituit din 1 sală de clasă cu un volum de 36 mc., nu poseda teren şcolar; locuinţa directoarei era închiriată, cu o cameră şi avea un post cu 70 de copii înscrişi.

Sistemul de învăţământ înainte de Unire

Părintele protopop din Breţcu Petru Pop a întărit cererile ce veneau de la Sibiu pentru ca pruncii, în sate, să fie daţi la şcoală încă din primele luni ale toamnei, pentru a nu pierde un timp folositor studiului (1841), retransmite şi susţine ideea ca în Postul Crăciunului să se citească în Biserici „Didahiile despre creşterea pruncilor” (1842), face propagandă pentru o carte de geografie a Ardealului necesară instruirii elevilor (1847) şi şi a insistat asupra unui atent şi riguros „Recensământ” care se dorea o oglindă a stării şcolilor din zonă, pe baza căruia apoi să se ia măsuri de sprijinire şi dezvoltare a acestora (1847) (Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Sfântu Gheorghe, Fond Protopopiatul Ortodox Trei Scaune, Dos. 1811, f.10, verso). În 1845, părintele Pop cerea credinciosilor săi să-şi dea fiii si fiicele la învăţătură, cu speranţa că „doara se va lumina vremea si pentru noi romanii, si cand se va desprimavara sa fim gata cu plugul, cu samanta a semana, ca apoi e tarziu, pana vom gati cu invatatura, trece vremea semanatului”

În ziarul „Telegraful român” nr. 75, anul V din 21 septembrie 1857 este prezentată vizita consilierului şcolar Pavel Dasici la Poiana Sărată; vizita a fost făcută pe 7-9 septembrie, cu o săptămână înainte de moartea soţiei preotului Beloiu.

Poiana Sărată 9 septembrie (Întârziat) Sâmbătă pe la amurgitul soarelui fusărăm surprinşi de D. Consiliariu de şcoale D. Pavel Vasici, care veni aicea cam pe neaşteptate şi trasă la D. Notariu Ioan Pap. Cum se dădu D. Consiliar din trăsură, de loc mearsă la Şcoală şi o luă în vedere, apoi se luă petrecut de D. Administrator protopopesc Nicolae Popescu şi mersă până la graniţa Moldovei. Într’aceea, preotul local P. Băloiu şi mai marii satului prinseră de veste despre venirea Măriei Sale şi veniră să’i facă cuvenita închinăciune. Dimineaţa, în 8 Septembrie de şi ningea ca pe la Crăciun, totuşi D. Consiliar luă parte la slujba dumnezeiască dela început până la sfârşit, apoi ecsamină şcolarii din obiectele prescrise. După aceea demunstră şi îmbărbătă părinţii, ca să dee copiii la şcoală arîtându-le ce folos potei trage de acolo. După prânz veni D. Ofiţer moldovenesc, care păzeşte puntul graniţei şi făcu visită D. Consiliariu, apoi către seară mearsă şi D. Consiliariu la dânsul, unde fu primit cu mare plăcere. Astăzi, după prânz, plecă D. Consiliariu, petrecut de mai marii satului până în carantina Uituzului, la Breţcu. Poate că va interesa pe mulţi din cetitorii acestui jurnal a şti ceva mai aproape despre colonia aceasta nouă, ce este aşezată tocmai la marginea Moldovei. Satul sărat s-a clădit în valea Poiana Sărată în anul 1823 de 24 de familii locuitoare în Breţcu, dintre care d’abea mai trăiesc vreo câţiva bărbaţi, eară cei mai mulţi s-au mutat la cele vecinice. Aceste familii, conduse de părintele protopop Petru Pop, după ce încheiară cuvenitul contract cu fostul al doilea regiment de graniţă, că vor fi tractaţi în privinţa vămuirii ca şi cei străini, se aşezară acolo, şi-şi clădiră case frumuşele, pe linie, cu o Biserică destul de mare şi bine împodobită. După aceea, crescu acest sat întratâta de acuma numeră 170 de case bine clădite, care formează mai cu seamă o uliţă lungă, în a cărui mijloc se află biserica, şcoala, vre o două bolte pe seama bisericii şi a şcoalei şi cârciuma, şi numără 887 suflete. Casele sunt şi în lăuntru curăţite şi astfeliu de bine întocmite, de pot adeposti şi oaspeţi mai însemnaţi. Oamenii trăesc cea mai mare parte cu cărăuţia, unii cu plugăritul, cultura grădinilor şi economia vitelor. De lături de sat, de cătră Uituz, are mai multă izvoară cu apă minerală, din care unele se întrebuinţează cu folosul bun asupra guşei. Într’o disnaţă de un pătrariu de ceas s-au aflat şi băi de fer, care, cu vreme, de se vor tracta cuviincios, pot aduce mare însemnătate satului acestui. Drumul, care duce la acest sat, şi mai departe în Moldova, este bun şi înlesneşte alişferişul.(afacere, negustorie n.n.)

În anul 1866 , alcătuindu-se protocoale de venituri aparte se evidenţiază că plata învăţătorului nu se poate acoperi cu doar 100 de florini. De aceea, „pentru înflorirea şcoalei sale populare” şi propăşirea întru învăţăturile prescrise hotărăsc să plătească învăţătorului 200 fl. prin adăugarea la suma iniţială a contribuţiei comunale. Pentru aceasta, poporul a fost împărţit în trei clase (cei mai săraci, din calsa a treia, fiind scutiţi de taxe), iar de administrarea acestor fonduri se va ocupa o nouă instituţie locală, „Eforia şcolară”. Nu mai puţin de 22 de semnatari ai protocolului normativ din care am citat întăresc această decizie. Ea s-a luat cu prilejul unui moment festiv dătător de încredere şi anume ăn timpul examenului anual şi în prezenţa consilierului şcolar Dr. Pavel Vasici.Bineînţeles, la luarea tuturor deciziilor a participat, dacă nu le-a şi iniţiat, protopopul Ioan Petric; hotărârea estre agreată de Guberniul Transilvaniei şi de Consistoriu (Arhiva Mitropoliei Sibiu, Doc. 69,1866 în Angustia 5 (2000) Ana Grama – La vremea „zidindelor biserici”… p. 66):

Ad. 22567 – 865 Copia Protocol

Care s-au luat în 9 Julie 865 în scoala comunale Poiana Serata în presentia ilustritatei sale Domnului consiliariu scolastic Pavel Vasici şi a Dlui Protopop şi Director districtual de şcoale Ioan petric, cu ocasiunea ţinerei examenului, în privinţa dotarei înveţiatorului. Fiind de facia:

Din partea biser(icească) şi şcolară:

D. Ioan Petric Protop., Ioan Beloi Paroch şi inspector bisericesc, Ioan Lazar, Efor şcolar, Jeremia Demian Efor., Nicolae teaca Efor, Ioan Ceanga Efor, Silvester Reteganul inspector mirenesc.

Din partea deregătorilor comunali şi a membrilor comun(ei)

Constantin Ciurea jude comunal

Georghe Boholţianu jurat

Georgie Boian jurat

Eremia damian jurat

Ioan Ceanga jurat

Ioan Demian Vedenu; Nicolae Şpan;Iuon Cristea;Georgie Rusan; Dumitru Ciurea;Dumitru Gocsmanu;Ioan Popoviciu;Ion Ciobanu; Bartolomeiu Boholţienu; Georgie Popp Notari

Vediendu-se ca din 100 fl. va. care s-au hotărât la a. 855 şi s-au mai reenoit la 15 Ianuariea (…), în foia precedenta a protocolului socotelelor bisericesci şi din taxele scolare n-au eşit salariul învaţiatoriului deplin, ci mai sunt restanţii atat din anul curente, cat si din anii trecuţi, – aşia acesta Comuna bisericeasca, pentru înflorirea scolei sale populare si propasirea intru invetiaturile prescrise hotaraste urmatorele:

1) Din tote veniturile comunale respective, din casa comunale sa se platesca Învaţiatoriului un salar fixat de 200 fl. v.a., adecă doue sute floreni valuta austriaca, in care suma este computata si suta de fioreni mai sus memorata; acest salar se va plăti de cătră dregătorii comunali, prin inspectorul mirenesc, in douasprediece rate, la tota luna inainte pre langa cuitantia ce va da Invatiatoru şi se va asedia in lada Satului.

2) Dregătoria comunale, in contielegere cu Eforia scolara va imparti poporului in 3 clasie. Parentii scolarilor de clasea I vor plăti o taxa scolara de 60 cr., cei de clasea II 40 cr., ear cei de serani de clasa a III-a vor fi liberi de orice taxa scolara.

3) Din aceste taxe se se formedie un fond scolasticu care se creasca pana va da salariul de 200 fl.v.a.

4) Eforia scolara va administra acestu fondu separat de alte fonduri intogma ca si fondurile bisericesci, avându a da rectiocinu cu finea fiecarui an inaintea comunei bisericesci spre care sferşit vor porta un Protocol. Aceasta decisiune a comunei ca ingrigi Eforia scolara ce se substearna locurilor mai nalte spre aprobare. Anul, Luna şi Diua mai sus

În acel an, conform Protocolului „Conferinţelor învăţătoreşti” din2 august 1866 desfăşurate în Protopopiatele subordonate lui Ioan Petric, rezultă că învăţător la Poiana Sărată era Procopiu Deac, născut în anul 1838 având ca studii 4 clase normale, avre decret de la suprema inspecţiune şcolară, tipicul bisericesc îl ştie mediocru, este retribuit cu 226 florini de către popor şi este caracterizat ca „puţin capabil”. (Angustia 5 (2000) Ana Grama – La vremea „zidindelor biserici”… p. 77).

Şcoala de stat maghiară a luat fiinţă în 1848; limba maghiară era obligatorie în şcoala românească şi înainte de a se înfiinţa şcoala maghiară. După 1907 se urmărea intensificarea maghiarizării populaţiei şi de aceea şcoala care nu-şi plătea regulat învăţătorul sau la care copiii nu învăţau bine limba maghiară se desfiinţa. Nu se admiteau în clasă decât 40 de elevi, cei care erau în plus trebuiau să fie înscrişi la şcoala maghiară. De altfel, după înfiinţarea şcolii maghiare unii părinţi îşi înscriau copiii aici, atraşi fiind în special de darurile de la sfârşitul anului care se dădeau premianţilor. Cam 10 % din copiii românilor frecventau cursurile acestei şcoli, iar aceştia erau numai premianţi.

Legile după care s-au condus şcolile:

– Legea din 20 august 1777 – Regulamentul şcolar aplicat în Ungaria şi părţile româneşti din Imperiul austro-ungar;

– 1868 – Legea 38 din Ungaria potrivit căreia românii puteau deschide şcoli confesionale.

– Legea din 1879 introduce obligativitatea învăţării limbii maghiare şi fixa durata şcolii la 6 ani din care 2 de şcoală complimentară

– Legea Appony din 1907 în vigoare până în 1916 a adus mari daune românilor şi tuturor cetăţenilor nemaghiari; pînă la această lege, limba maghiară era obligatorie dar cei care nu şi-o însuşeau nu aveau de suferit. De acum, se iau următoarele măsuri: obligă confesiunile să plătească învîţîtorilor acelaşi salariu care se plătea la şcolile de stat; şcolile unde elevii nu îşi însuşeau în bună măsură limba maghiară erau închise; învăţătorii care nu cunoşteau limba maghiară erau scoşi la pensie; şcolile confesionale care nu puteau fi susţinute financiar de confesiuni sau nu puteau să-şi plătească învăţătorii erau prefăcute în şcoli de stat. Localul şcolii, materialul didactic, locuinţa directorului, grădina şcolii trebuiau să îndeplinească anumite condiţii; multe din comunităţile româneşti, dată fiind lipsa lor de mijloace, nu puteau satisface aceste cerinţe. Urmarea este că numeroase şcoli se închideau. Raporturile băneşti între comunităţi şi directorul şcolii erau deasemenea speculate pentru satisfacerea intereselor şovine. Această lege urmărea desfiinţarea învăţământului confesional prin răpirea în primul rând a independenţei acestuia, prin forţţarea acestuia de a cere şi primi ajutorul statului. În acest scop, se stabilea salariul corpului didactic, uniform pentru toate şcolile, precum şi obligaţia pentru susţinătorii şcolii de a plăti învăţătorilor un salariu egal cu acela al învăţătorilor de la şcoala de stat. Neachitarea la timp a salariului atrăgea închiderea şcolii. Art. 13 al legii preciza că dacă confesiunea nu primeşte ajutor de la stat, timp de 3 ani şi nu acordă învăţătorilor salariul prevăzut de lege, pierde dreptul de a întreţine şcoală.

Dacă între legea din 1868 care dădea dreptul românilor de a deschide şcoli confesionale şi data clădirii primei şcoli – 1838 – e o diferenţă de 30 de ani, se pune întrebarea cum au putut poienarii să înfiinţeze şcoală la acea dată. Probabil aceasta se datorează avântului ce îl luase în prima jumătate a secolului al XVIII-lea deschiderea de şcoli pentru luminarea poporului după ce se făcuse unirea bisericii cu Roma şi influenţa Şcolii Ardelene care aduce după ea deschiderea şcolilor de la Blaj (şcoala de obşte 1854) şi Sibiu unde se deschis şcoli de pregătire pentru preoţi şi învăţători.

Pentru a-şi menţine existenţa, multe şcoli au adoptat limba maghiară de predare, trecând la stat. Cu aceasta însă, ele încetau de a mai constitui centre de rezistenţă ale ideii naţionale. În jud. trei Scaune, în anul şcolar 1907/1908 învăţământul public primar prezenta următoarea situaţie: din totalul celor 150 de şcoli cu 330 de învăţători, doar 17 erau şcoli confesionate ortodoxe române, având 23 de învăţători.

Exerciţiile speciale de vorbire se predau la cl. I şi II; geografia ca obiect separat era introdusă în clasa III; istoria ca obiect separat se preda începând cu clasa a V-a. Programa ştiinţelor naturale era întocmită în spirit regionalist, în strânsă legătură cu condiţiile regionale şi cu succesiunea anotimpurilor. Din clasa a III-a se predau notele muzicale. Şcoala funcţiona de la 8-12 şi 14-16. Numărul de ore săptămânal pe clasă varia de la 21 la 28 de ore. Miercurea şi sâmbăta după masă erau libere. Şcoala are o durată de 6 ani la care se adaugă cursurile complimentare obligatorii, de trei ani consecutivi. Obligativitatea se întinde de la 6 la 15 ani.

Astfel, în această perioadă, 1907-1916 , s-au închis nenumărate şcoli; unele şcoli confesionale primeau ajutor de la stat pentru plata învăţătorilor, de exemplu şcoala din Stupini; şcoala din Poiană nu a primit niciodată ajutor de la stat. Dacă între legea din 1868 prin care se dădea dreptul de a deschide şcoli confesionale şi dată înfiinţării şcolii confesioanle din Poiană :1838 este o diferenţă de 30 de ani, se pune întrebarea: cum au reuşit poienarii să înfiinţeze şcoală la acea dată? Probabil aceasta se datoreşte avântului luat la începutul sec. al XVIII-lea privind deschiderea de şcoli, după ce s-a făcut unirea bisericii cu Roma şi influenţa deschiderii şcolilor de pregătire pentru preoţi şi învăţători la Blaj şi Sibiu.

În şcolile confesionale, limba de predare era limba română cu excepţia istoriei, geografiei şi a noţiunilor de drept care se predau în limba maghiară. Şcolile primare aveau o durată de 6 ani, obligativitatea lor exercitându-se de la 6-12 ani. Cei care absentează nemotivat sunt pasibili de sancţiuni. Amenzile şcolare erau şi atunci mijlocul extrem prin care obligativitatea şcolară era impusă. Comitetul şcolar are drept de control asupra şcolii şi învăţământului. Câte un membru din comitetul şcolar trebuia să treacă săptămânal pe la şcoală pentru a verifica prezenţa la şcoală şi activitatea didactică a învăţătorului. Întreţinerea şcolii confesionale cădea în sarcina confesiunii. Şcolile confesionale trebuiau să asigure cel puţin 100 de coroane pentru fiecare post.În fruntea şcolii era directorul care pentru plusul de serviciu prestat, primea locuinţăş dacă şcoala avea mai mult de două posturi, directorul primea şi o indemnizaţie de 100 coroane anual, aceasta putând să se mărească în raport cu numărul posturilor. Şcolile confesionale erau o slabă compensaţie a aspiraţiilor culturale ale diferitelor naţionalităţi din Imperiu, îndelung oprimate.

Învăţătorii şcolii

Dintre preoţii care se crede că au funcţionat şi ca învăţători au fost: Gheorghe Pop, Alexe (Alexandru) Verzea şi Ioan Beloiu. Învăţător cu diplomă a fost Ioan Popp care după ce a funcţionat câţiva ani în sat s-a hirotonit pe seama parohiei Ozun, apoi a urmat fiul acestuia David Popp.

În 1884 erau două posturi de învăţător, iar mai târziu 4. Pentru a le putea menţine, ei făceau cu rândul serviciul de cantor la biserică iar veniturile pe care le luau erau socotite ca făcând parte din salariu.

În 1891, printr-un act emis la Sibiu, se întăreşte ca profesor definitiv candidatul Ioan Olteanu. Actul prin care este este numit oficial învăţător în Poiana Sărată este redat mai jos (actul este emis la Sibiu şi destinat protopopului din Breţcu)

Nr.6135 Scol

Preaonorate D-le Protopresbitere

Pe baza actului electoral severşit la 13 oct. Anul curent în sinodul parohiei din P. Sărată, candidatul Ioan Oltean se întăreşte înveţetoriu definitiv la şcoala noastră din numita comună bisericească prevedendu-se cu decretul alăturat 100%.

Despre infirul relaţiunii Preaonorat d-tale din 14 octombre a.c. nr. 569 eşti încunoştiinţat cu observarea, că pe acest învăţătoriu îl vei introduce în oficiu şi dispre introducere vei face raport.

Sibiiu, din şedinţa consistoriului arhidiecesan ca senat şcolariu ţinută la 24 octobre 1891.

SS (indescifrabil)

Protopresbiterului tractului Trei Scaune

P.O.D. Demetrie Coltofen

După numirea învăţătorului Ioan Oltean s-a întocmit un proces verbal de către un inspector de învăţământ referitor la situaţia în care se găsea şcoala, redat mai jos:

PROTOCOL

Luat în şedinţa comitetului parohial gr. or. din P. Sărată la 9 decembrie 1891 în prezenţa părintelui protopresbiterial tractual D. Coltofeanu.

Prezenţi fiind

1. Părintele paroh protopop Ioan Beloiu ca preşedinte.

2. D. Popp …

Părintele Dimitrie Coltofeanu aduce la cunoştinţa comitetului, că pre Veneral consistor, arhidiecesan prin ordinul de la 24 october, anul curent nr. 6135 a bine-voit a aproba alegerea de învăţător săvârşită la 13 octobre anul curent provodând pe candidatul Ioan Olteanu.

Eşind dar în faţa locului, conform citatului ordin consistorial, părintele protopresbiter tractual introduce în oficiu pe învăţătorul Ioan Olteanu şi vizitând cu această ocasiune şcoala constată că în partea exterioară e deplin corespunzătoare mobilierul numai, şi cu deosebire în sala de învăţământ a clasei a 2-a se află într-o stare necorespunzătoare, ba masă şi scaun pentru învăţător, lipsesc cu totul.

Invită prin comitetul parohial ca cu posibila grăbire să se repareze băncile mai vechi şi întru-cât faţă de numărul copiilor ce frecventează şcoala nici nu sunt de ajuns, să procure bănci noi corespunzătoare de asemenea o masă, un scaun şi o sobă, precum şi un dulap pentru archivul şcolar.

Comitetul parochial ia spre ştiinţă întărirea alegerii de învăţător, şi în cât priveşte defectele observate în interiorul şcoalei decide şi autorizează pe Epitropia Parochială că acela în timpul cel mai scurt să se delăture şi şcoala să fie ajutată în mod corespunzător.

Membru comitetului Gheorghe Popp însă insinua recurs atât faţă de întărirea învăţătorului Ioan Oltean cât şi faţă de introducerea lui în oficiu îndeplinite pe baza întăririi.

Cu aceasta se încheie şi să subscrie protocolul.

Datul de sus.

Ss/indescifrabil

Din „Telegraful român” pag. 298/1897, aflăm următoarele:

„Din Poiana-sărată. Încă din sera de 23 Decembre 1896 a avut loc în şcola confesională o producţiune teatrală împreunată cu cântări şi declamaţiuni urmată de dans, al cărei venit cutar s-a desinat pentru ajustarea şcolei noastre cu recuisitele de înveţăment necesare. Despre rezultatul moral al acestei producţiuni s-a publicat o dare de sema din partea unui participant în foia „Gazeta Transilvaniei”, în care s-a accentuat în termini forte favorabili atât reuşita piesei „Petra din casă” de V. Alexandri, cât şi excelenta predare a acesteia de către diletanţi. O dare de semă înse despre rezultatul material al acestei producţiuni pănă astădi nu s-a putu da, din causă, că unii domni din afară au întârdiat cu trimiterea banilor încassaţi de d-lor. Acum comitetul parochial îşi împlinesce o plăcută datorie, publicând bilanţul despre spesele şi întratele ivite cu ocasiunea producţiunei sus amintite spre a servi de orientare ori-cărui interesat. A întrat la cassă sera şi ulterior din afară: Lei 64 şi fl. 66-70. Spesele avute: Lei 53-15 şi fl. 25-70. Venit curat: Lei 10,85 şi fl. 41. Lei 10,85 în val.austr. =fl. 5. Total fl.46. S-au procurat recuisite şcolare în valore de fl. 46-60, er restul de fl. 31-40 s-a înmanuat epitropiei, ca la timp se se folosească spre scopul destinat. Comitetul parochial aduce în general mulţămită publică tuturora, cari au contribuit atît la reuşita morală, cît şi materială a pruducţiunei, precum şi acelor domni din afară, cari neputând participa în personă, au contribuit la ajungerea scopului cu obolul lor, în special tinerilor Ioan R. Ţuluca, comerciant în Brăila, şi Ioan Drăgan, comerciant în galaţ, ambii născuţi în Poiana-sărată, cari neuitându-şi de şcola în care, şi-au câştigat în copilărie cunoscinţele necesare, au contribuit cel dintâi cu 75 Lei, cel din urmă cu 23 Lei. Tot cu acesta ocasiune comitetul parochial aduce cea mai fierbinte mulţămită tinărului Dimitrie Grosu, librar ăn Iaşi, născut în Poiana-sărată, carele a donat 110 n(ume) din „Biblioteca pentru toţi” pe sema bibliotecei parochiale, fondată în acest an, precum şi domnului George I. Popovici şi soţiei sale Elena, cari au donat bisericei nostre o sântă Evanghelie, îmbrăcată în argint în valore de 105 fl.v.a. Ioan G. Olteanu, paroch şi preşedinte al comitetului parochial.

În mai 1899, preotul Olteanu trimite o corespondenţă ziarului „Gazeta Transilvaniei” în care relatează un eveniment cultural petrecut cu câteva luni înainte. „Onorate domnule redactor, – se spune în corespondenţă În seara de 9 (21) ianuarie a.c. a avut loc în şcoala română greco-ortodoxă din comuna noastră o producţiune (n.n. spectacol artistic) urmată de dans. Profitul a fost destinat pentru şscoala noastră confesională”. Aduce apoi mulţumiri celor „care au contribuit atât materialiceşte cât şi moraliceşte la reuşita acestei petreceri , în special distingându-se domnişoarele Mariţi şi Emilia Pop – adevăratele aranjatoare ale petreceri” , Eufrosina Pop – n. Fenechi, Nicolae Cioban, G.Vlej, Const. Matei şi G. Popovici, care au jucat, peste aşteptări, în vodevilul „Piatra de casă” de vasile Alecsandri. Programul spectacolului artistic a fost următorul: 1. Cuvânt de deschidere ţinut de I.G. Olteanu, paroh; 2. Chant de rossignol, executat la pian de d-rele M. şi E. Pop; 3. Codrule codruţule, cântat de d-ra E. Pop, acompaniată la pian de d-ra M. Pop; 4. Vestitorii primăverii de G. Coşbuc, declamată de şcolarul N. Ardeleanu; 5. Fă Ileană, idil cântat de d-rele E. şi M. Pop; 6. Piatra din casă de Vasile Alecsandi, jucat de persoanele susnumite;7. Cuvânt de încheiere, de I.G. Olteanu. După spectacolul artistic a urmat dans până în zorii zilei. Au fost de faţă şi „oaspeţi din România şi din Breţcul învecinat”. Cunoaştem apoi din relatare numele celor prezenţi, români dar şi maghiari şi de alte neamuri care au contribuit financiar pentru şcoala confesională: căpitanul de vânători Lelescu, avocatul N. Calotă, telegrafistul I. Roşian, I. Fenechi, G. Popovici, contabilul V. Damian, G. Micu, lt. T. Păun, funcţionarul vamal P. Nicolau, domnişoara Lucreţia Coltofean, D. Grumăzescu, avocat D. Pontescu, veterinarul Szekely Aron, controlorul vamal Aurel Neudert, Elena Popp, Arpad Zakarias, preotul romano-catolic Şerban Endre, C. Grumăzescu, I. Vertan, Iacob martini, V.I.Oltean, Eufrosina Fenechi, D. Drăgănescu, V. Damian, N. Crintea, I.I.Oltean, G.Lazăr, I.Minişca, sergentul major de jandarmi I. Marcsi, G. Kajcsa, V.Minişca, N.Miculescu, P.Marinescu, C.Damian, Iakabos, I.Lupu, I.Şerban, I.Smădu, G.Ionel, P.Ciurea, M.Ciurea, I.Crintea, G.Irimie, P.Bitir, Pal Simon, N. Vargyasi, Hugo Vertan, Deak Denes, funcţionarul vamal D. Stănilă, Szasz N., N. Smădu, I. Manole, I.Ţuluca, Ant. Eghet, Hegyes David, I.Antal, G. Mereţ, C. Ciurea, D. Furcean, I.Muntean, C. Căşinean, G. Ciurea, I. Paşcaliu, I, Tătaru şi N. Ciurea. Au mai contribuit „ulterior, din afară”, Donosteu Acatos – administratorul moşiei Grozeşti, administratorul Oprea Ciurea, Bălcănescu et Barboi – comercianţi din Brăila, Spiridon şi I. Oltean – comercianţi din Iaşi, D. Cădere – absolvent al facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, R. Prişoţi, I. Roman Ţuluca din Brăila, avocatul Calota, N. Braşoveanu – contabil în Ploieşti, Andrica Maras din Tecuci, I. Negoescu din Galaţi, administratorul Nic. Teoca Poenaru, Nicolae Crisbăşeanu – profesor în Bucureşti, H. Werner – farmacist în Roman, Ioan Vleja din Ploieşti şi generalul Gorjan. (Gazeta Transilvaniei nr. 108 din 16/28 mai 1899, pag.6 în Angustia 3 (1988) pag. 155-156 Vasile Lechinţan, Octavian Zegreanu – Corespondenţă de la românii din secuime…- ).

Prin 1913 până în 1914 se plătea taxă de învăţământ între 4-8 coroane, după starea materială a fiecăruia. Cel care a făcut greutăţi mari conducerii a fost Pavel Birţ care având copiii la şcoală, ameninţa când nu-i plătea salariul la vreme că raportează la inspectorat situaţia în care a ajuns şcoala. La începutul Primului Război Mondial funcţionau ca învăţători: Pavel Birţ, Victor Zaharia şi Constantin Popovici.

În perioada 1919-1940 au funcţionat ca învăţători:

– preotul Ioan Rafiroiu 1919-1924;

– Virginia Ardeleanu născută Birţ 1919-1920;

– Maria Budileanu născută Ţuluca 1920-1940;

– Petru Budileanu 1922-1940;

– Maria Axente născută Şerban – până în 1936;

– Gheorghe Grosu 1 sept. 1929 – 1 sept. 1934;

– Nicolae Vleja 1925-1929;

– Domnica Ciurea născută Mazăre 1934-1940;

– Mihai Malschi 1935-1940;

– Maria Puşcaşu măritată Iordache – 2 ani;

– Ana Puşcaşu 1 an;

– Ion Ivan 1934-1935;

– Alexandru Zamfira la grădiniţa de copii;

– Moga Maria (învăţătoare din Sibiu).

În Transilvania, până în 1916, învăşătorii erau plătiţi de către confesiuni; în salariu erau socotite şi veniturile primite în natură:pământ, locuinţă, venituri primite de la Biserică (căci erau angajaţi şi ca dascăli). Angajările în funcţie se făceau de către sinoadele bisericeşti (adunări generale) nu după cunoştinţele şi aptitudinile pedagogice şi după felul cum ştiau să cânte şi să dea răspunsuri la slujbele religioase. Fiind plătiţi de Biserică, ei slujeau în primul rând interesele acesteia şi numai în al doilea rând obligaţiile şcolare. De exemplu, în cronicile din anul 1833 ale şcolii din Stupini – Braşov se găsesc justificări ale absenţei învăţătorilor de la şcoală după cum urmează: „nu s-a ţinut clasă fiind plecat la înmormântare” sau „nu s-a ţinut clasă fiind zi de târg” (vinerea era zi de târg la Braşov).

Salariul învăţătorului la Stupini era de 30 de florini anual ca ajutor de la stat plus 33 de florini şi 50 de fileri ca salariu lunar (câte 50 de creiţari pentru 67 de şcolari ordinari de la 7 la 12 ani pentru fiecare elev). În vechiul regat, în preajma anului 1916, salariul învăţătorilor era de 70 de lei la începători şi 170-180 lei pentru cei vechi, aproape de salariul funcţionarilor.

Întreţinerea şcolii

În perioada 1838-1916 a căzut în sarcina bisericii, care de multe ori nu putea aduna la timp banii pentru plata învăţătorilor care reclamau la inspectoratul şcolar maghiar şi erau luate măsuri de maghiarizare a şcolii.

După 1919 a căzut în sarcina comunelor; cum Primăria Poiana Sărată nu avea alte venituri decât impozitele agricole, partea cuvenită şcolii era de 12.416 lei pentru şcoală şi grădiniţa de copii, din care cea mai mare parte era plătită pentru chiria şcolii către biserică (anul 1939), astfel că curăţenia şcolii se făcea cu elevii; văruitul se făcea de mamele copiilor.

Comparând situaţia cu situaţia şcolii din Stupini care era întreţinută de oraşul Braşov şi care avea aceeaşi capacitate şi un venit anual de 140.000 lei, se poate face o idee de greutăţile pe care le avea de întâmpinat conducerea şcolii şi de ce unele şcoli aveau tot ce era necesar desfăşurării procesului de învăţământ . Mobilierul, care era adus de la unele şcoli din judeţul Covasna consta din: 34 de bănci, 3 dulapuri, 2 catedre, 2 table şi 2 cuiere, toate au ars odată cu şcoala în anul 1944.

Inspecţiile şcolilor

Inspecţiile erau făcute de inspectori şi subinspectori şcolari numiţi de partidele politice care arau la guvernare. Rezultatul inspecţiei era privit prin prismă politică. Învăţătorii din Poiană, atât cei dinainte cât şi cei de după 1916, nu au făcut nici un fel de politică. Anul şcolar începea la 1 septembrie şi se termina la sfârşitul lunii martie, când se dădea examen festiv în faţa profesorilor, a delegaţilor inspectoratului şcolar maghiar şi a părinţilor.

După cum rezultă din datele de mai jos, şi copiii poienarilor au beneficiat de ajutor din partea Fundaţiei „Gojdu” pentru continuarea studiilor şcolare:

Dar iata cum arata lista completa acelor 24 de bursieri ai Fundatiei Gojdu, din judetele Covasna si Harghita. Gimnazii: Antal Grigorie (Toplita);Coltofeanu Damian (Bretcu); Greceanu Dumitrie (Chichis); Nistor Aurel (Araci); Nistor Pompilius (Araci); Popovici Zenoviu (Sasausi). Scoli de cadeti (ofiteri): Popescu Virgil (Toplita), Popp Stefan (Ozun). Academii si Universitati: Universitatea Tehnica Regala Maghiara Budapesta, Sectia Inginerie Generala: Birt Dumitru ( Poiana Sarata); Dima Emil (Sita Buzaului); Russu Ioan Hortensius (Buzaul Ardelean).

Universitatea Ferencz Jozsef Cluj, Facultatea de Filosofie, Limbi si Istorie: Bogdan Nicolaus (Haghig); Ciurea Irimia (Poiana Sarata).

Sistemul de învăţământ după Unire

După Unirea Transilvaniei cu România, şcoala din Poiana Sărată se organizează după Legea din 1896 ca şcoală de 4 ani. Prin această lege se decreta gratuitatea şi obligativitatea învăţământului. Învăţătorii trebuiau să aibă pregătire de 6 ani; întreţinerea şcolilor cădea în sarcina comunelor.

In anul 1924, pe 26 iulie, apare o nouă lege a învăţământului prin care se prelungesc anii de şcolarizare cu încă 3 sub denumirea de şcoală complimentară, dar care la început nu a avut caracter de obligativitate. Şcoala normală şi-a mărit timpul de pregătire a învăţătorilor la 7 ani. Art. 5 al legii prevede că „Învăţământul primar este unitar în cuprinsul şcolii”. Diversitatea tipurilor şcolare de grad primar din Transilvania, Basarabia, Bucovina şi vechiul regat este înlocuită cu şcoala unică de 7 clase, împărţită în două cicluri: cl. I-IV şcoala primară elementară; clasele V-VII şcoala primară complimentară, obligativitatea şcolară aplicându-se între 5-16 ani. Învăţământul primar formează primul grad al învăţământului public. El cuprinde: şcoala de copii mici (grădiniţe) de la 5-7 ani; şcoala primară (7-16 ani); cursuri de adulţi (16-18 ani); şcoli ptr. copii debili şi anormali educabili. Învăţământul primar în instituţiile şi pentru vârstele specificate este obligatoriu şi gratuit.

Legea s-a schimbat apoi prin Legea din 26 mai 1939, publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 27 mai 1939. Art.2 precizează instituţiile de educare a copiilr: căminul de copii mici (până la 3 ani); grădiniţa (3-7 ani); şcoala primară (7-16 ani); şcoala pentru neştiutori de carte (16-40 ani); şcoli speciale. Anul şcolar începe la 1 septembrie şi sfârşeşte la 8 iunie, împărţit în 3 etape.

În perioada 1919-1940 salariile se măreau, fiind în funcţie de gradul şu gradaţiile avute de învăţător. Gradele erau: suplinitor, provizoriu, definitiv, gradul 2, gradul 1, superior. iar gradaţiile se dădeau automat din 5 în 5 ani.

După Primul Război Mondial, desfiinţându-se vama din sat şi dispărând mijloacele de trai de până atunci (care erau mai bănoase), locuitorii încep să lucreze o parte la pădure, o parte ocupându-se cu cărăuşia şi comerţul ambulant iar cei mai săraci mergând la fabricile de zahăr ca lucrători agricoli, toamna şi primăvara. Elevii şcolii, prin deplasările pe care le făceau la sfeclă şi în cărăuşiile cu părinţii erau foarte isteţi şi descurcăreţi în toate împrejurările. Hrăniţi mai mult cu cartofi, bureţi muraţi şi uscaţi, îşi mai înduceau traiul cu laptele caprei sau al vacii şi la Crăciun se înfruptau din carnea porcului crescut cu urzici, mergeau în fiecare zi cu regularitate la şcoală şi îşi însuşeau repede materia din lunile în care lipeau de la şcoală. Aceste luni erau: septembrie, octombrie, aprilie, mai şi iunie. Au fost familii ale căror copii s-au remarcat prin deşteptăciune: fam. Ion Drăgoi, Ion Samson, Gheorghe Ionel, Dumitru Şandru, Neculai Şandru, Gheorghe Suvejanu, I. Negustoru, Gheorghe Vrânceanu, Ion rafiroiu, Neculai Mazăre, Gheorghe Vleja, I. Bunghez.

În timp de 22 de ani nu a fost nici o anchetă la şcoală referitoare la vreo nemulţumire în mersul şcolii din partea locuitorilor. În ceea ce priveşte frecvenţa elevilor în ultimii patru ani 1937-1940, ne va lămuri de mersul ei în lunile de vară şi de iarnă tabelul de mai jos:

Luni de vară:

Proc.verb.nr.1/5.X.1937:

cl.III cu 29/41

cl.IV – 22/40

rezultă procentaj prezenţi 62%.

Proc.verb.7/17 şi 18 mai 1938:

cl.I – 34/41

cl.II – 28/40

cl.III – 35/42

cl.IV – 31/40

rezultă procentaj de prezenţi 77%

Luni de iarnă:

Proc.verb.nr. 8 din 3 şi 4 februarie 1939:

cl.I – 40/40

cl.II şi III 61/70

cl.IV – 41/44

rezultă procentaj de prezenţi 92%.

cl.V-VII – 42/51

rezultă procentaj de prezenţi de 81%.

Proces verbal /8 febr. 1940:

cl.I şi II băieţi – 64/62

cl.II şi III fete – 51/46

cl.IV – 36/33

rezultă procentaj de prezenţi 91%

cl.V-VII – 59/45

cl.VI – 19/9

rezultă procentaj de prezenţi 76%.

Din datele de mai sus constatăm următoarele: în majoritatea cazurilor erau înscrişi în fiecare clasă între 25 şi 45 copii. Din aceştia, în lunile când mergeau la muncă agricolă la fabricile de zahăr, frecvenţa era de 62 până la 77 % la clasele I-IV. În lunile d eiarnă la clasele I-IV frecvenţa era de 91-92% iar la clasele V-VII de 81-76%. La clasele V-VII elevii absentau datorită faptului că cei mai mulţi erau trimişi ca ucenici, după ce terminau clasa a IV-a, în oraşele din vechiul regat, unde unii ajungeau mari negustori. Până în anul 1916 numai 10 elevi au mers la învăţătură, iar între 1919-1940, circa 38 dintre care: un doctor, 7 profesori, 5 învăţători, 4 economişti, 2 preoţi, 5 ofiţeri, un farmacist, 3 surori medicale, 4 ingineri, 6 funcţionari, 65% din cei plecaţi mergând ucenici în comerţ.

Material didactic nu a avut şcoala la început. S-au trimis mai târziu de către Casa Şcoalelor câteva hărţi şi planşe. Biblioteca exista doar cu numele, din fondurile adunate din serbări şcolare s-au cumpărat 525 de volume care au rămas în şcoală în anul 1940.

Munca extraşcolară

1. În fiecare an se făceau excursii cu elevii în jurul satului şi câte una fie la Slănicul Moldovei fie la Târgu Ocna, la mina de sare.

2. Corul şcolar pe 3 voci condul de Mihai Malschi.

3.Cooperativa şcolară cu un capital de 7000 lei.

4.Strejeria şi premilităria au fost conduse d eînvăţători.

5. Serbările şcolare pregătite de învăţători se dădeau în vacanţa de iarnă, în cea de primăvară, la sfârşitul anului şcolar, cu ocazia cercurilor culturale.

6. Piese de teatru făcute cu învăţătorii din Hârja şi din Poiană.

7. Învăţătorii luau parte la cercurile culturale.

8.Şezători cu tineretul se făceau în cursul iernii.

9.Corul bisericesc pe patru voci condus de I. Ciurea.

10.Învăţătorii şi elevii erau solicitaţi la sădirea puieţilor de bradî n pădure.

Cu elevii claselor V-VII s-au făcut aplicaţii practice ca: altoiri pe puieţi sălbatici din meri şi peri, împletituri din nuiele şi papură, şcoală de pomi în special nuci care s-au dat absolvenţilor. Cu fetele s-au făcut:cusături cu motive naţionale, broderii, carpete, covoraşe şi alte lucruri necesare în gospodărie.

Între învăţătorii şcolii în cei 21 de ani 1919-1940 a domnit o înţelegere şi prietenie desăvârşită fără nici o reclamaţie şi fără anchete.

În arhiva şcolii exista o bucoavnă şi două cărţi tipărite înaine de anul 1900.

Copiii locuitorilor maghiari învăţau la şcoala românească până în anul 1884 când s-a înfiinţat şcoala maghiară pe locul unde locuieşte astăzi familia Mihai Malschi.

Cum s-a plătit datoria de 250.000 lei la Composesorat

La Composesorat în fiecare an se ţinea Adunarea generală în care Comitetul de Conducere trebuia să dea socoteală de munca de conducere pentru un an. Aceste adunări se ţineau sub conducerea unui judecător. Cum şcoala nu avea posibilitate de a plăti această datorie luată numai cu aprobarea Comitetului, la fixarea ordinii de zi de către Comitet, s-a trecut un punct pentru legalizarea împrumutului ce trebuia aprobat de Adunarea Generală. Conducerea şcolii nu putea pune problema dăruirii acestei sume şcolii, căci în Comitet erau aleşi tot oameni ce aveau multe holde (de la 50 până la 350) şi votarea nu se făcea pe cap de proprietar, ci pe holde, căci ei ştiind că se va cere dăruirea acestei sume, îşi vor mobiliza prietenii pentru a lupta contra cedării.

Oamenii cu copii şi cu puţine holde au fost lămuriţi din vreme şi astfel când s-a ajuns la acest punct, s-a dat cuvântul directorului şcolii care a susţinut ca acest împrumut să fie socotit ca o donaţie.

Cel dintâi N.M. proprietar care avea 350 holde strânse de la oameni săraci a sărit imediat:

– Eu nu dau nimic, eu nu am copii de învăţat la şcoală. De ce să dau eu câteva mii de lei?

Locuitorul N.R. i-a răspuns:

– Dumneata n-ai copii, dar eu am 7 copii, de unde să plătesc eu datoria şcoalei?

N.M. a avut neprevederea de a-i răspunde:

– Dar ce, eu ţi-am făcut copiii? Dac-ai făcut atâţia, creşte-ţii.

Aceste cuvinte a făcut să se dezlănţuie furtuna. Judecătorul a pus la vot nu pe holde ci pe persoanele ce se aflau în adunare şi astfel şcoala a scăpat de datorie.

După generalizarea învăţământului de 10 ani s-a mărit capacitatea de masă şi cazare a internatului.

În anul şcolar 2005-2006, şcoala şi-a încetat activitatea din lipsă de copii, clădirea internatului fiind dată în folosinţa parohiei.

În anul şcolar 2006-2007, şcoala şi-a reînceput activitatea dar numai pentru clasele I-IV şi grădiniţa de copii.

Bibliogarfie:

Zăbavă Octavian, Melinte Constantin – Şcoala primară de stat din judeţul Treiscaune , Tipografia „Patria” Sfântu gheorghe, 1940