Denumiri locale ca: Brezaia (pârâul mesteacănului), Cernica (afiniş) – cuvinte de origine slavă; Haloş (pârâul peştelui), Chişauş (Muntele mic) – denumiri maghiare şi altele arată treceri şi stabiliri de populaţii în această regiune.
Dovezi arheologice confirmă extinderea arealului Cucuteni-Ariuşd (atestă folosirea certă a pasului Oituz cel puţin din neolitic.)
Existenţa cetăţii dacice Grozeşti demonstrează că pasul şi trecătoarea au fost folosite de daci, iar existenţa castrului roman Angustia de la Breţcu arată că Oituzul a fost frecvent folosit şi în perioada romană, fiind cel mai scurt drum între Dacia transcarpatică şi gurile Dunării. Conform ultimelor cerecetări, hidronimele de origine dacă s-au păstrat până azi, printre care şi Oituz (Ariton Vraciu – „Limba daco-geţilor”, Timişoara, 1980). Odată cu ocupaţia romană din Dacia se poate spune că apare pentru prima dată separaţia politică la pasul Oituz, către Transilvania apărând provincia romană Dacia iar către Moldova rămânând dacii liberi. Consideratii suplimentare despre acest subiect puteti vedea la capitolul „Tezaurul monetar”. Odată cu părăsirea Daciei de armata romană, această separaţie politică dispare.
Epoca postromană este confirmată de cercetătărul C. Buzdugan în 1960, anul descoperirii ceramicii slabe din sec. VI-VII în Grozeşti. D. Th. Teodor, C. Buzdugan şi I. Mitrea au semnalat în puctul Bâtca pe stânga Oituzului, aval de localitatea Oituz, aşezări, cimitire, descoperiri monetare din sec. VI-X.
Migraţia popoarelor: pecenegi şi cumani (sec. X-XII); în sec. XIII are loc migraţia tătarilor.
Cea mai veche trecere de trupe e pomenită de scriitorul bizantin Cinomus (sec. XII) când Manoil Comnenul şi-a trimis trupele în 1161 să-i atace pe unguri în Taura Scitia.
În 1419 Sigismund de Luxemburg ordonă secuilor din scaunele apropiate de pas să nu împiedice comerţul de tranzit al bârsanilor spre Moldova.
În 1467 Matei Corvin întreprinde campania în Moldova împotriva lui Ştefan cel Mare.
Creşterea importanţei economice a pasului reiese şi din plângerea braşovenilor adresată lui Zapolya în care specifică faptul că secuii nu-şi aduc caii, boii şi cânepa la târg pe drumurile obişnuite: Bran, Prahova, Timiş unde se plăteşte vamă ci pentru a evita vama, trec prin pasul Buzău şi Oituz.
29 ianuarie 1533 – printr-o ordonanţă, Zapolya porunceşte secuilor „să se ţină de obiceiul cel vechiu”.
În trecut, pe axa de legătura dintre Transilvania şi Moldova, odată cu ocuparea Transilvaniei de unguri, au apărut şi au început să înflorească vămi la Breţcu, Târgu Trotuş şi Oituz. La mijlocul sec. al XV-lea, Târgu Trotuş ajunge unul din cele mai mari târguri din Moldova, cu importante funcţii urbane, decăzând de la rangul de oraş în sec. al XVII-lea odată cu dezvoltarea oraşelor Bacău şi Târgu Ocna.
Primul document care atestă folosirea văii Oituzului ca loc de trecere datează din 1467, anul luptei de la Baia, când Matei Corvin, regele ungurilor, a trecut pe Valea Oituzului în Moldova împotriva lui Ştefan cel Mare , iar în 1476, acesta trimite tot pe Valea Oituzului, ajutor lui Ştefan cel Mare în lupta contra turcilor.
În secolul al XVI-lea, domnia lui Petru Rareş dă multe documente în legătură cu folosirea acestui loc de trecere dintre cele două ţări.
Una dintre cele mai luminoase figuri din istoria poporului nostru, primul înfăptuitor al Unirii tuturor românilor, a marcat cu prezenţa şi amintirea sa şi aceste locuri. În fruntea oştirii sale de aproape 18000 de viteji, Mihai a intrat în Moldova prin defileul Oituzului spre a-l alunga pe Ieremia Movilă şi a adăuga sceptrului său frumoasa ţară a Moldovei.
Mihai s-a înapoiat în Ardeal prin acelaşi defileu stâncos în care vedea, după spusele lui Bălcescu: „trăsura de unire dintre Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”.
După 1625 s-a ridicat cetatea de apărare Oituz (Cetatea nouă a Oituzului). Între anii 1711-1712, referindu-se la pasul Oituz, călătorul suedez Weismantel notează: „că aici era han cu strajă şi poartă de intrare în Ardeal”. Harta lui Hora von Otzellovitz din 1790 fixa hotarul pe alinimanetul Coarnele-Runcu-Oituz-Cernica (I.C.Băncilă – Hotarul de răsărit al Moldovei, Buletinul Societăţii Geografice, 1922).
Pe harta rusă din anul 1835 apar toate satele din bazinul Oituzului.
Despre graniţa militară a Imperiului habsburgic
In urma razboiului ruso-turc din 1683-1689, odata cu succesele impotriva otomanilor, habsburgii au luat locul acestora in Ungaria, Croatia si Slovenia, precum si in Transilvania. In acest fel incepe dominatia habsburgica, ale carei privilegii se confirma prin „Diploma Leopoldina” din 4 decembrie 1691, ce stabilea principiile dupa care urma sa fie condusa Transilvania in cadrul Imperiului. Diploma, care va constitui baza constitutionala a Principatului pentru mai bine de un veac si jumatate, lasa astfel Curtii vieneze posibilitatea de a se amesteca direct in problemele interne ale Transilvaniei. Problemele militare le rezolva Consiliul de razboi al Curtii imperiale, iar ca reprezentat al acestuia in principat a fost numit un comandant general, care-si avea sediul, impreuna cu guvernatorul, la Sibiu.
Organizarea intregii granite militare s-a realizat abia intre anii 1760-1780, cand, in timpul razboaielor cu Prusia, Imperiul habsburgic era amenintat de un atac din partea Rusiei, care incheiase in 1762 o conventie militara cu Prusia. Unui atac al Rusiei in Transilvania, Comandamentul militar al provinciei nu-i putea opune decat doua regimente de infanterie si unul de cavalerie care existau la acea data in Transilvania.
In asemenea imprejurari critice pentru Imperiu, infiintarea in Transilvania a unor regimente graniceresti era mai mult decat necesara. Intarirea granitelor Imperiului, prin infiintarea de noi regimente in sudul si estul Transilvaniei, marea acel cordon militar care incepea de la Marea Adriatica, trecea pe la Portile de Fier, si acum continua pe crestele Carpatilor ajungand in zona Galitiei. Aceasta actiune cu implicatii adanci in viata social-politica a Marelui Principat al Transilvaniei, a fost initiata de catre Curtea de la Viena, in al treilea deceniu de domnie a imparatesei Maria Tereza (1740-1780), iar infiintarea regimentelor graniceresti, a urmarit atat intarirea granitei militare, imbunatatirea sistemului de recrutare, cat si diminuarea puterii nobilimii maghiare, scotand o buna parte din teritoriul si populatia Transilvaniei de sub dominatia ei. Prin aceste masuri se urmarea si consolidarea „Uniatiei”, zdruncinata din temelii de miscarile religioase din ultimele decenii, conduse de catre calugarii Visarion Sarai si Sofronie din Cioara.
Misiunea de infiintare a noilor regimente a fost incredintata la data de 5 iulie 1761 generalului de cavalerie, austriacul Nicolae Adolf de Buccow.
Potrivit proiectului intocmit de Buccow, din 13 octombrie 1761, inaintat Consiliului aulic de razboi, organizatia plaiesilor si puscasilor se desfiinta, iar in schimb se alcatuia, de-a lungul frontierei transilvane, din Bucovina pana in Banat, o forta insemnata si cu cheltuieli militare minime. Generalul Bucow a propus, cu acest prilej, infiintarea unei „Militii graniceresti” compusa din doua regimente romanesti de infanterie, cuprinzand cate 3000 de soldati, doua regimente secuiesti de infanterie, un regiment romanesc de „dragoni” (cavalerie) si unul secuiesc de „husari” (cavalerie maghiara), de cate 1.000 de calareti. Militarizarea granitei inceputa in anul 1761 a ajuns la o organizare statornica numai in anul 1766, cand imparateasa Maria Tereza sanctioneaza Statutul militar al regimentelor de granita, compus din 84 de articole.
Iată ce scrie Orban Balazs ăn anul 1864 despre Poiana Sărată:
„În anul 1769 comandamentul Regimentului secuiesc (grănicerii) a ocupat prin forţă o parte importantă din proprietatea localităţii Breţcu în scopul valorificării acesteia, până în apropierea hotarului, vale unde s-a format un sat numit „Poiana Sărată” (după izvoarele sărate din zonă) , sat care era populat cu o sută de familii din principatele dunărene. Populaţia din acest sat a fost guvernată în întregime de către Regimentul secuiesc de graniţă, cu titlu de moşie, dar locuitorii oraşului Breţcu nu au prea fost de acord cu această coordonare, ca pe proprietatea lor să fie altcineva stăpân şi pentru aceasta, chiar din perioada ocupării, au făcut în mai multe rânduri plângeri şi s-au judecat cu Regimentul de graniţă. Pronunţarea instanţei a durat foarte mult şi abia în anul 1813 s-a dat sentinţa definitivă cu nr. 2823 prin care valea Poiana Sărată a intrat din nou în proprietatea oraşului Breţcu şi din acest moment locuitorii satului sunt supuşi jurisdicţiei oraşului Breţcu şi sunt nevoiţi să plătească taxe. În apropierea localităţii Poiana Sărată s-au depistat zăcăminte de petrol. În partea de răsărit a localităţii trece graniţa ţării noastre care a fost supravegheată până acum de armata naţională iar acum este păzită de străini. Până aici avem drum bun făcut pentru circulaţie, drum care a fost iniţiat şi început de grănicerii secui în 1948 iar în 1854 a fost terminat de drumarii austriceci”.
În cartea autorilor Demeter Lajos şi Kisgyörgy Tamás , „Életem, Háromszék – Boldog békeidők” (aparută la editura Charta, Sfantu Gheorghe, 2011), se scrie:
” Oraşul de odinioară, Poiana Sărată, avanpostul Breţcului, situată în zona aşa-numitor „înălţimi revendicate” a luat fiinţă în anii *70 ai secolului al XVIII-lea. Numele îi vine de la izvoarele sărate care au fost astupate de monopolul de stat al sării. Pe linia Carpaţilor, se numeau „înălţimi revendicate” acele păduri şi păşuni care au fost date înapoi Ardealului cu ocazia noii delimitări de hotar din anul 1769, teritorii care aparţineau odată ţărilor româneşti. Istoricul acestor ţinuturi se întinde până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În secolele XVII-XVIII, moldovenii şi muntenii, profitând de starea de război şi nesiguranţă din Ardeal a acelor vremuri, au ocupat păduri şi păşuni, în special pentru păşunatul animalelor. Aceste teritorii ocupate samavolnic şi fără nici un drept au fost folosite de aceştia timp de aproximativ un secol fără ca cineva să le ceară socoteală. Sub presiunea multor scrisori de plângere ale proprietarilor în drept, autorităţile habsburgice s-au adresat Imperiului Otoman pentru repunerea în drepturi a acestor proprietari. Comisia mixtă a dat înapoi (n.n. Ardealului) teritoriile rupte. După reglementarea pe teren a acestei situaţii şi retrocedarea către proprietarii particulari şi satelor, Breţcu nu a primit nimic. Mai întâi, trezoreria imperială de la Viena a acoperit cheltuielile de ieşire, iar apoi, din 1783, împăratul Iosiff al II-lea a încredinţat administrarea (n.n. – acestui teritoriu revendicat, din care făcea parte şi Poiana Sărată)” Regimentului Secuiesc de Graniţă. Prin înţelegere tacită din partea conducarii regimentului, s-a format, pe teritoriul ce aparţinea odată de Breţcu, satul Poiana Sărată. Fondatorii satului erau 100 de familii din principatele dunărene care plăteau conducerii regimentului o taxă lunară. Pentru această expropriere nelegală nici Breţcu nici proprietarii nu s-au resemnat. Au pornit o acţiune judecătorească îmotriva conducerii regimentului şi au câştigat în anul 1813, dar nu au putut executa hotărârea. Mai departe, proprietarii de fapt a rămas conducerea regimentului pînă la Revoluţia din 1848, pe un teritoriu mult mai mare decât cel al satului. În anul 1850, erau 155 de gospodării cu 887 de persoane. În anul 1910, arau 1346 români, 356 maghiari, un german şi 6 alte naţionalităţi. Aici funcţionau instituţii de stat, oficiul vamal şi carantina. În anul 1896, prin punctul de graniţă au ieşit 8044 maghiari şi 101 străini. În aceşaţi an, au intrat 7728 maghiari şi 117 străini”.
Tot pe aceste locuri i-a fost dat poporului nostru să înfrunte marile încercări care i-au croit drumul de referinţă şi jertfă spre Unirea cea Mare din 1918.
Trecând prin defileul Oituzului, contemplând piscuri şi coline ale căror nume au rămas pe veci înscrise în istoria vitejiei româneşti – Leşunţul, Fata Moartă, Coarnele, Piatra Runcului – ai senzaţia că-ţi răsună în urechi înflăcăratul şi neuitatul îndemn rostit de eroul luptelor de la Oituz, generalul Eremia Grigorescu: „Pe aici nu se trece!”, îndemn care n-a însemnat o declaraţie patriotică, ci o realitate istorică; pe aici duşmanul n-a trecut. După cum am arătat, trecătoarea a servit şi ca drum comercial între cele două ţări, pe care negustorii Braşovului îşi cărau mărfurile în portul de la Dunăre, luând calea Constantinopolelui, iar de aici aceştia aduceau înapoi mărfuri primite în schimb sau sare şi petrol din Moldova. Oficiul vamal de la Breţcu este mutat în sec. XVIII în valea Oituzului (Oituzul Ardelean), la 1813 fiind contruite casele vameşilor şi plăieşilor. Deseori între cele două vămi care erau destul de depărtate, caravanele comerciale erau atacate de oameni certaţi cu legile de atunci, unii din cei mai cunoscuti fiind Munduca, Ichim si Dramba.
Din acest motiv se propune la începutul secolului al XIX-lea (1821) împăratului Francisc (Franz) I (1792-1835), ultimul împărat al “Sfântului imperiu roman de naţiune germană” şi primul împărat ereditar al Austriei (dinastia de Habsburg-Lorena), întemeierea unui sat grăniceresc la importanta vamă a Oituzului de către baronul colonel Franz Pulzer, ofiţer austriac, (cel care în anul 1791 cartase Bucureştiul) care în anul 1821 cartase zona pentru întocmirea unei hărţi. Cancelar al Curţii imperiale şi al statului era Clemens Wenzel Lothar Nepomuk, conte de Metternich-Winneburg (4 oct. 1809-20 martie 1848).
Găsind regiunea prielnică pentru aşezarea acestui sat, împăratul Franz emite un ordin în cancelaria imperială de la Viena, prin care în 1823 ia fiinţă Satul Sărat, denumit mai târziu Poienile Sărate sau în limba maghiară Sósmező si in limba germana Salzfelden, respectiv Poiana Sărata de azi, aparţinând judeţului Trei Scaune – Transilvania.
Guvernul austro-ungar avea ca ţintă de a aşeza aici cetăţeni de naţiune maghiară şi mutarea vămii de la Oituz în apropierea vămii româneşti. Propunerea pentru colonizare s-a făcut mai întâi populaţiei maghiare din Breţcu şi Lemnia, care n-a acceptat. În cele din urmă s-a găsit un grup de români, economi de oi din Breţcu, care s-au asociat de la 3 până la un număr de 24 de familii.
Anunţânu-şi gândul lor autorităţilor competente din acea vreme, li s-a făgăduit şi li s-a dat din teritoriul comunei Breţcu peste 9000 jugăre (5179 ha) de pământ, lângă graniţa din Oituz, cea mai mare parte împădurit şi care a fost evaluată la suma de 12000 florini – pengo, urmând ca până la plata în total a acestei sume, acei care vor aşeza în noua comună, până la 100 de moşii cât are vatra satului, vor suporta acoperirea sarcinilor ce reveneau acestui pământ, de 5 florini anual.
Textul contractului incheiat intre intre conducerea Regimentului de granita si cei 24 de intemeietori ai satului este urmatorul:
Contract
Astăzi, în ziua şi anul jos menţionat, s-a încheiat între cel de-al 2-lea regiment secuiesc de infanterie grănicerească nr.15 pe de o parte şi cele jos numite 24 de familii valahe şi economi de oi ,care in prezent locuiesc încă la Bereczk (Breţcu n.n.) , pe de altă parte, următorul contract de arendă, şi anume:
Dat fiind faptul că valea revendicată Soosmezo precum şi munţii din jur au fost date de către poporul secuiesc , obligat la satisfacerea stagiului militar, şi regimentul secuiesc de husari în unanimitate şi de bună voie încă de mai mulţi ani în posesia Institutului Militar construit la Kezdivasarhely (Târgu Secuiesc n.n.) , ca donaţie pentru întreaga naţiune secuiască de către Înalta Sa Majestate, şi ca atare comandamentului celui de-al 2-lea regiment secuiesc de infanterie i-a revenit datoria de a mări veniturile din valea Soosmezo în favoarea Institutului National, se va inaugura un nou sat sub numele de Soosmezo – în lb. germană Salzdorf – (Satul Sărat n.n.) în amintirea veşnică a D-lui Colonel şi comandant al lăudabilului al 2-lea regiment secuiesc de infanterie grănicerească Johann Baron Purcell de Roreston ca fondator al acestui nou sat şi al Institutului National şi
Satul se va construi după planul alăturat, sub nr. 1 în mijlocul văii Soosmezo în felul următor: în stânga şi în dreapta drumului comercial principal se vor afla câte 12 case cu curte şi grădină , în mijlocul satului, în dreapta sub lit. A biserica,
Vizavi în stâga sub lit.B locuinţa preotului, în dreapta sub lit. C crâşma şi în (de aici pag 2) stânga sub lit. D casa comunală, totul construit după ordinea simetrică, ca urmare acest nou sat se va compune dintr-un preot si 24 de familii valahe în persoana lui:
Gyögye Bats (Gheorghe Baciu n.n.)
Peter Papp (Petru Pop n.n.)
IuonCiange senior (Ion Ceanga n.n.)
Iouon Const Demian junior (Ioan Constantin Damian n.n.)
Iouon Staan Dimian (Ioan Dimian n.n.)
Iouon Floru Csura (Ioan Floru Ciurea n.n.)
Iouon Csange jun. (Ioan Ceanga junior)
Iouon Demian senior (Ioan Damian senior)
Peter Csanga (Petru Ceanga n.n.)
Györgye Bohaltsan (Gheorghe Boholţeanu n.n.)
Dimitro Floru Csura (Dumitru Floru Ciurea n.n.)
Nicolaj Negueszkuy (Nicolae Negoescu n.n.)
Györgye Groszuj (Gheorghe Grosu n.n.)
Iuon Szuvelzan (Ioan Suvejan n.n.)
Nicolaj Krinta (Nicolae Crintea n.n.)
Demitro Zernyeskuy (Dumitru Zărnescu n.n.)
Demetro Dregan (Dumitru Drăgan n.n.)
Nicolaj Szpenie (Nicolae Spânu)
Ietan Ketsulaj (Ietan? Căciulă ? n.n.)
Iuon Puzdra junior (Ioan Puzdrea junior)
Nicolaj Gyane (Nicolae Ghioane n.n.)
Floru Tyaka (Floru Teacă n.n.)
Nicolaj Ketzuj (Nicolae Chiţu)
Iuon Demian Dregan (Ioan Damian Drăgan n.n.)
3. Acest sat precum şi toate teritoriile aferente cum ar fi: – către nord până la graniţa cu satul moldovenesc Herza (Hârja n.n.) , către est de la râul Hidegbercz (Creasta Rece n.n.) în jos (de aici pag 3) până la râul Kazson (Caşin n.n.) de la acesta în sus în direcţia înălţimii muntelui prelungit până la aşa numita vale Leanymezo (Poiana Fetii n.n.), către sud până la această parte a graniţei Berecz (Breţcu n.n.), către vest până la partea de faţă a văii Kishavas şi mai departe înainte până la vechiul teren de locuit a pământului Cernica şi de acolo mai departe drept înainte până la râul Szalancz (n.n. Slănic) unde este graniţa cu Moldova,- vor fi lăsate celor la punctul 2 numite 24 familii spre veşnică locuire şi folosire de la moştenitor la moştenitor cu excepţia domeniilor domneşti şi drepturilor patronale pentru o arendă de 500 florini , o sută de rhenische guldeni în monedă convenţională.
4. Întemeierea acestui sat va fi terminată până cel târziu ultima zi în octombrie acestui an , deci la 1 noiembrie 1823 şi după aceea în fiecare an la acest termen se va plăti arenda de 500 florini în avans în casa Institutului (Militar din Tg. Secuiesc n.n.).
5. Cele 4 gatere deja existente să rămână încă atîta timp în posesia proprietarilor cât timp de folosire este stabilit prin contract, însă începând cu 1 noiembrie 1823 ei trebuie să plătească o arendă şi anume 40 de guldeni monedă convenţională anual pe gater satului Sosfalva (Poiana Sarata n.n.) până la terminarea termenului de arendă. Aceste gatere vor fi lăsate fără probleme la proprietari şi pentru a preveni supărări în legătură cu dreptul de păscut, de folosire a lemnului, de pescuit şi de vânare în afara arendei, se va stabili în ce măsură se pot folosi pământurile împădurite şi câmpurile unde cresc tufişuri ca pământ arabil (de aici pag 4 )sau ca luncă de ei sau de săteni. După terminarea perioadei de arendă valoarea gaterelor va fi evaluată comisionaliter (?) şi suma va fi plătită imediat în numerar în casa Institutului (Militar din Tg. Secuiesc n.n.) şi din acest moment gaterele vor trece în posesia satului.
6. După aceleaşi principii şi crâşma regimentului va fi evaluată până la 1 noiembrie, va fi valorificată şi trecută în posesia satului.
7. Nici satul ca întreg şi nici una din cele susnumite 24 de familii nu pot fără ştiinţa şi acordul Comandamentului regimentului să mărească casele, nici să primească sau să doneze din teritoriul satului.
8. Se dă satului dreptul de patronat, la fiecare rectificare a contribuţiei un ofiţer al regimentului, care va primi dietele stabilite, va avea grijă ca banii contribuiţi să fie administrați prin comandamentul companiei a 11-a in termenele stabilite către casa provincială. ??
9. În conformitate cu decretul Inaltului Comandament general al Transilvaniei din 16 august 1822, 9. 1841 şi a notei Tesaurariatului KK din 18 iulie 1822, Nr.8757, locuitorii satului vor fi trataţi în probleme sanitare şi vamale în analogie cum sunt trataţi colibaşii1 din Bran de locuitorii Moldovei şi ca aceştia pot procura alimente din Moldova prin plata (de aici pag 5 ) unei taxe, iar pentru tot ce se procură din ţară prin staţia 302 se va plăti taxa conform acesteia. Această ordonanţă din punctul 9 a fost dată cu acordul onoratei camere a curţii imperiale.
10.Pentru buna desfăşurare a ordinelor poliţieneşti se împuterniceşte satul să numească din rândul lor un om cinstit pe un an sau chiar mai mulţi după ce s-a primit acordul comandamentului regimentului, care va fi stimat de toţi locuitorii satului, care sunt strict obligaţi să se supună ordinelor sale.
11. Primirea şi cazarea unor străini suspecţi este interzisă sătenilor cu stricteţe şi pentru toate dezavantaje rezultate din aceasta va fi făcut satul responsabil. Aici se socoteşte şi ocolirea contumatului (staţiei de carantină n.n.) şi staţiei a 30-a.
12. În litigii personale sau la delicte criminale toţi locuitorii vor fi supuşi tribunalului regimentului în cazul în care comunitatea nu poate sau nu este împuternicită să decidă.
Dacă cele 24 de familii consideră că condiţiile din punctele anterioare le sunt de folos/ sunt de acord cu ele, şi se obligă să le respecte intru totul se redactează spre a adeveri contractul două texte identice care vor fi semnate de ambele părţi contrahente (de aici pag 6 )şi se va întări cu ştampilele lor.
Sgt.Kezdivasarhely, pe 1 august 1823
Bs Gyögye Bats
Bs Peter Papp
Bs Iuon Ciange senior
Bs Iouon Const Demian junior
Bs Iouon Staan Dimian
Bs Iouon Floru Csura
Bs Iouon Csange jun. Johann baron Purcell m/p
Bs Iouon Demian senior colonel șsi comandantul regimentului
Bs Peter Csanga
Bs Györgye Bohaltsan
Bs Dimitro Floru Csura
Bs Nicolaj Negueszkuy
Bs Györgye Groszuj ?
Bs Iuon Szuvelzan
BsNicolaj Krinta
Bs Demitro Zernyeskuy
Bs Demetro Dregan
Bs Nicolaj Szpenie
Bs Ietan Ketsulaj
Bs Iuon Puzrdra junior
Bs Nicolaj Gyane
Bs Floru Tyaka
Bs Nicolaj Ketzuj
Bs Iuon Demian Dregan
La fel sunând cu originalul.
(de aici pag 7 )
Contractele originale atât al lăudabilului regiment secuiesc de infanterie grănicieră nr. 15 cât şi al satului Soosmezo au fost trimise spre a fi înapoiate pentru înalta ratificare printr-un raport din 8. Octombrie 1829 Nr. 1865 lăudabilului comandament al brigăzii secuieşti.
Sgt. Kézdi Vásárhely , în 8. Octombrie 1829
Pentru că d-ul Colonel Locotenent A. Bobori nu a fost prezent
Semnează Michael Pap, Colonel locotenent, adjutant al regimentului
Despre acest contract s-a dat răspuns la informaţia cerută, prin decret al Comandamentului General în 24 aprilie 1830 Nr. 1583, celui de a-l 2-lea regiment secuiesc de infanterie grănicerească, prin raportul din 31 august 1830 Nr. 790 către lăudabila brigadă secuiască.
Restul (1881) este scris în limba maghiară.
A urmat că cei ce s-au aşezat întâi (24 de familii) au fost numiţi ca cei de „soartea I-a” (care au fost împroprietărite cu cele mai bune suprafeţe de pământ), apoi cei ce s-au aşezat până la 58 de familii au fost numiţi ca cei de „soartea a II-a”, iar cei ce s-au aşezat ulterior până s-au împlinit 92 de familii au fost numiţi ca cei de „soartea a III-a”. Locuitorii veniţi după primele 24 de familii au fost împroprietăriţi cu terenuri situate la extremităţile satului şi cu mai puţin pământ decât primii.
Toţi cei care au venit peste numărul de 100 de familii nu mai erau obligaţi la plata taxei de 5 florini/an şi nici nu se mai numeau moşneni. Aşa că teritoriul satului Poiana Sărată cuprins în cele peste 9000 de jugăre aparţinea celor 100 de familii, întâi vatra satului cu măsura ei, fâneţele cu măsura lor date în folosinţă fiecăruia pe baza „cărţii funduare” (1890), urmând ca teritoriul în afară de vatra satului şi de fâneţe să fie administrat de un consiliu până la împărţirea lui de către cei 100 de moşneni.
KONTRACT
În anul 1841 când după urzirea Satului Sărat la al 18-lea an văzându-se că din pronia lui Dumnezeu acest sat foarte frumos se sporeşte şi prin multele valuri întru ridicarea acareturilor sale fieşte-care dintre lăcuitori zidirea aceasta Sfintei Biserici a căşii de obşte la care fieşte-care dintre lăcuitori după puterea sa a concurăluit şi despre o parte că cu acestea fiind lăcuitori însărcinaţi, iar despre altă parte că unii dinspre tovarăşi care la acest sat au posesie – din pricina lăzăretului cu sloboda umblare fiind împiedicaţi; şi de mai mult cu apropiere pentru regularisirea acestui sat şi a moşiilor niciodată făcându-se sfătuire că fiindcă astăzi se vede că iar lăcuitorilor săi sunt preste 90 şi locul ce se ţine de hotarul acestui sat după ce că este foarte slab ca munte este puţin, şi precum acum şi spre viitorime ca toate prigonirile să fie strânse dintră lăcuitori care acum se află aşa şi dintre următorii lor de cuviinţă sa-r afla a fi ca din puţinul şi slabul loc al acestui sat fiindcă, locul unde fieştecare s-au ridicat puţintică locuinţă, pre odihna sa în vreme când s-au aşezat fieşte-căruia şi însemnat atât locul puţin de semămătură acum pentru înlături din păduri curăţite făcându-se regularisire căruia cât să i se lase în stăpânire, aşa fiind că acest sat s-a înmulţit în 3 rânduri aşa şi că acum să biruiască s-au făcut în trei sorţi.
La soartea cea din tîia care stă din 24 Hre soartea 2a care stă din 34 Hre aşa dar s-au regularisit ca soartea I-a să fie moştenitoare de 150 H lărgime şi 250 H lungime, soartea a II-a să fie moştenitoare de 100 H lărgime şi 250 H lungime, soartea a 3-a să fie moştenitoare de 50 H lărgime şi 250 H lungime; fiindcă aşa secături adică din păduri făcute fânaţii nici unul putând a câştiga tot într-un loc ci în mai multe locuri de cuviinţă dar s-au găsit fieşte-căruia deosebit i se face Kontract şi aşa a se numi locul din vecinătate aşa că unui moştenitor prin puterea acestui Kontract. Li s-a dat în stăpânire şi lui Ioan Momoiu ca unui de soartea I-a şi primit de contractari ca tovarăşi şi lăcuitori pe Haloş în sus de-a dreapta 125 H lărgime şi 250 H lungime, între vecinătatea lui Coman Chiţu şi Dumitru Ţuţuianu încă Plaiul Coarnelor 50 H lărgime şi 125 H lungime care loc şi dându-i-se în stăpânire după moşia ce-o biruie în sat ca să aibă voie acest loc aici numit a-l curăţa şi folosi cu puterea ca aceia între lăcuinţă care acest vecinat loc dându-i-se în stăpânire din înţelesul de obşte ca să fie bun stăpânitor şi să nu fie supărat în biruinţă nici dânsul, nici următorii lui şi spre ştiinţa tuturor care se cuvine.
Întărim cu iscăliturile noastre ca cei împuterniciţi de toţi sătenii şi cu punerea peceţii a Satului Sărat.
Dat afar în acest an în 1845, iunie, în 4 zile, ca kontract de împărţeală.
Dumitru Ciurea – împuternicit
Nicolai Negoescu – „ „
Constandin Dimian – birou împuternicit
Gheorghe Pop – notar
(Document aflat în posesia Mariei N. Vrânceanu născută Momoiu)
Cei care s-au aşezat peste cei 100 erau supuşi unor taxe speciale spre a avea dreptul la lemne de foc şi să poată paşte vitele. Pentru această învoială, în comuna Breţcu, cu cei 24 de români care au „bătut parul” în Poiana Sărată, în anul 1823, s-a făcut contract care a fost sigilat cu sigiliul regesc, prin care satul Poiana Sărată – în special cei 100 de moşneni – erau scutiţi pentru 100 de ani de vreun fel de taxe, de a nu da cătane cât şi de taxele vamale şi de paşaport.
In anul 1849, Bem Jozsef, general polonez care conducea trupele revolutionare maghiare, a trecut prin pasul Oituz la 23 iulie, la harja avand loc infrangerea taberei rusesti care stationa in sat. El inainteaza pana la Onesti dar se intoarce spre targu Mures, trecand din nou prin pasul Oituz.
Din anul 1835 până în 1848, împărat al Austriei este Ferdinand V iar din 1848 până în 1916, Francisc Iosif (Franz Joseph) I; din 1916 până în 1918, împărat devine Carol I.
În anul 1888, un gospodar din comuna Poiana Sărată cu numele de Gheorghe Negoescu zis Duţu s-a oferit sătenilor că el vrea să plătească cei 12000 de florini comunei Breţcu, dacă sătenii îi dau în schimb drepturile de crâşmărit ale întregului sat pe timp de 10 ani, lucru care s-a făcut, în urma cărui fapt s-a ridicat sarcina înscrisă la Cărţile Funduare a comunei Poiana Sărată. Aşa că cei 100 de moşneni devin liberi proprietari de pământ şi pe teritoriul din afară de vatra satului şi de fâneţe.
Numărul celor 100 de moşneni se completase în interval de 9 ani, până în 1832 şi erau toţi români. Aceştia au luat iniţiativa construirii unei Biserici (1834-1835); în tinda acesteia preotul învăţa carte pe copiii sătenilor.
S-a ridicat apoi şi o şcoală de lemn (1834), apropiată de Biserică, compusă dintr-o sala care servea şi de cancelarie şi o sală de învăţământ iar după Revoluţia din 1848, prin anul 1857, o şcoală de piatră şi cărămidă pe locul scolii vechi; aceasta avea 2 săli de învăţământ destul de încăpătoare şi două camere pentru locuinţa învăţătorului cu dependinţe (şură, grajd, etc.) Scoala era la intrarea in curtea bisericii, pe stanga. În apropierea bisericii mai construiesc o casă comunală servind ca prăvălie (bolta) şi primărie, aceasta era situata in curtea bisericii, dar mai spre dreapta.
Între 1850-1860 s-a mai clădit de săteni un local de cârciumă, mai bine zis han compus din 9 camere, pivniţă în 3 despărţituri şi un grajd cu şură care adăpostea până la 20 de căruţe. S-a clădit apoi localul de vamă compus din două clădiri sau cu două faţade, din care una servea ca locuinţă la cei doi funcţionari principali iar a doua oficiilor de vamă. Pe lângă acestea un grajd, o şură, o fântână şi separat o magazie unde se păstra cântarul pentru mărfuri grele şi care, la nevoie, când nu era timp să se facă formele complete, servea ca depozit pentru marfa care rămânea în el peste noapte. Tot aici se ţineau şi mărfurile de contrabandă.
Separat, peste drum, s-a mai ridicat un hambar din lemn, cu uşi mari, în care se dezinfecta lâna de oi care trecea pe aici şi lua drumul apusului prin Braşov, caravane între 20-50 de căruţe odată.
Toate acestea, clădite sub patronajul Composesoratului (asociaţie de proprietari de păduri) pe terenuri aparţinătoare acestuia, s-au distrus fără nici o urmă în războiul din 1914-1918.
Până în anul 1848, an de frământări sociale, satul Poiana Sărată era compus numai din români; unguri dacă erau câţiva care s-au strecurat ca argaţi la românii mai înstăriţi, alţii ca ciobani în munţi şi o parte angajaţi pe lângă funcţionarii de la vamă.
În anii 1847-1853 datorită atenţiei guvernului imperial de la Viena s-a construit de către un detaşament de pionieri austrieci şoseaua între Breţcu şi Poiana Sărată, prelungită până la capătul satului Hârja. Apoi s-a aşezat pe hotarul dintre cele două ţări posturi de vamă de clasa I-a, încetând transbordările între Grozeşti graniţă – Oituz Breţcu graniţă. De abia acum încep operaţiunile de vămuire chiar la gura pârâului Cernica.
În periodicul „Erdely” , anul I, nr. V(iunie-iulie 1892), Gyarfas Gyozo, inginer regal al oraşului Sf. Gheorghe îşi redă impresiile călătoriei în pasul Oituz ( pag. 193-203). Referindu-se la acest drum, se spune: „Drumul de stat din trecătoare a fost construit în anul 1856 de către Compania a VI-a de pionieri austriacă pentru corpul de armată de observaţie austriac, în timp ce Sevastopolul era asediat. (n.n. – războiul Crimeii). Şi peste hotar, aceeaşi companie a construit încă 20 de kilometri, la intervenţia domnitorului Grigore Alexandru Ghica. Drumul acesta a trecut deja prin atâtea modificări de atunci încât se poate spune că este „reconstruit”. Ca să ne dăm seama de schimbare, marfa care făcea între Breţcu şi Poiana Sărată 2 zile, acum face o oră şi jumătate.
„Doi kilometri mai la vale (n.n. de confluenţa Caraslăului cu Oituzul) se află locul numit „Gylkos”. Pe partea dreaptă se mai văd urmele unor ridicături de pământ şi şanţuri. E locul în care, în anul 1788, secuii de pază au fost măcelăriţi de turci. ( De aici vine şi numele locului). Cu această incursiune, „lumea turcească” din Ungaria a luat sfârşit.
Spre Poiana Sărată, valea se lărgeşte şi pe stânga apare pârâul Gyertyanos care constituie pârâul de hotar dintre proprietatea Breţcului şi a Poienii Sărate. … Pe unul din şirurile de munţi din sat, în anul 1867 s-au construit fortificaţiile de hotar” (n.n. e vorba despre Coasta bisericii în stânga şi Măciucaşul în dreapta, dealuri pe care s-a creat un culoar despădurit).
Valea se lărgeşte astfel încât locuitorii pot cultiva porumb şi alte plante folositoare pe mici fâşioare de pământ. Poiana Sărată a luat fiinţă în anii 70 ai secolului trecut. Locuitorii sunt din principatele dunărene şi au plătit oralului Breţcu taxe până când au achitat datoriile.
Satul şi-a luat numele de la izvoarele sărate aflate în număr mare în apropiere. Datorită monopolului de stat al sării, aceste izvoare au fost astupate dara apa lor s-a prelins printre pietre şi s-a risipit. Piatra exploatată în sat este foarte bună pentru construcţia drumurilor.
În satul Ferăsătrău se află o fabrică de ciment cu moară de piatră şi uscătorie întinsă, proprietar fiind bancherul Negropontes.
Lângă hotarul din Poiana Sărată se exploata petrol. Exploatarea a fost începută de Union Bank care a forat până la 150 m, dar cum lucrurile nu au mers bine, exploatarea a fost preluată de Lender Bank. În prezent (n.n. – 1892) forajul este oprit.”
Din cele de mai sus, se pare că punctul de trecere a frontierei s-a mutat la Poiana Sărată în cursul anului 1854, vama mutându-se aici mai târziu (1872-1873?). Vama şi-a păstrat denumirea de *Oituz* şi după mutarea acesteia la Poiana Sărată. Din momentul mutării punctului de trecere, libertatea de mişcare a poienarilor a fost drastic restrânsă, acest lucru având o influenţă hotărâtoare asupra vieţii economice şi sociale a acestora.
În anul 1870 apar din nou discuţii despre proprietatea asupra satului şi în 1876 satul, cu sprijinul oraşului Tg. Secuiesc, este declarat independent în regatul Ungariei, comitatul Trei Scaune.
În anii 1897 – 1898 au avut loc clarificări şi revizuiri asupra frontierei dintre Monarhia Austro-Ungară şi România; în 1897 se ajunsese la stâlpul dublu de hotar nr. 98 de pe pârâul Slănic, din comisia de revizire făcând parte inginerul şef Jahl Antal şi Spinner Gyorgy, comisarul şef Cseh iar de partea română maiorul Măncescu şi căpitanul Gheorghiu. . Pe 26 iunie 1898 reîncep lucrările de la stâlpul 98 spre sud, spre Poiana Sărată, din comisia de revizuire făcând parte inginerii şefi Selymessy Bela şi Dobrovics Gyozo, Stâlpii de hotar se numărau începând cu cel de la graniţa Ungariei, Bucovinei şi României, care avea numărul 1, până la Orşova, movila de frontiară 351/a, pe o lungime de 909 km. Conform numerotării, în dreptul satului este posibil să fi fost stâlpul de hotar cu numărul 100. Existau stâlpi de hotar situaţi cam la 2, 5 km unul de altul şi între ei movile de hotar construite din piatră şi finisate cu beton. (PARÁDI József – SUBA János – VEDÓ Attila A magyar-román határ és őrzése 1867–1918, Szemere Bertalan Magyar Rendvédelem-történeti Tudományos Társaság, Budapest, HU-ISSN 2062-8447, pag. 44 şi SUBA János: A magyar-román határ „pontosítása”. Rendvédelem-történeti Füzetek (Acta Historiae Praesidii Ordinis) XVII. évf. (2009) 20. sz. 108–114. p. HU-ISSN 1216-7674). http://mek.oszk.hu/10300/10352/10352.pdf şi http://epa.oszk.hu/02100/02176/00006/pdf/RTF_20_108-114.pdf
În anul 1900 are loc din nou revizuirea frontierei, secţiunea a 3-a a comisiei de revizuire s-a întrunit la Poiana Sărată, aceasta revizuind frontiara între stâlpii 90 şi 154, pe o lungime de 159,015 km, aparţinând comitatului Trei Scaune. ( vezi Ana Dobreanu – „Documente privind revizuirea din 1900 a frontierei dintre Austro-Ungaria şi România. Referiri asupra secţiunii ce delimita comitatele Ciuc şi Trei Scaune de România” în anuarul „Angvstia” nr. 13/2009, Sfantu Gheorghe, pag. 125-129 ).
În acest timp au început să devină proprietari de pământ şi ungurii, mai ales armeni maghiarizaţi. Printre cei dintâi a fost unul Lehrman care avea un birou de expediţie vamală. Mai târziu, ca şi în alte părţi ale Ardealului s-au mai aşezat şi alte familii de armeni pe nume Vertran I., Zakarias Arpad care erau maghiarizaţi dar aveau confesiunea apropiată de ortodoxie, căci se găsesc înmormântaţi în cimitirul ortodox. Tot către sfârşitul secolului al XIX-lea s-au mai aşezat şi câţiva italieni (de ex. Iacob şi Ozwaltd Martini). În anul 1870, văduva Maria Chiriac dona parohiei din Ojdula un „Epitrachil de mătase roşu, cu flori de argint” iar George Pop dona aceleiaşi parohii cărţile: „Pedică” (Buda, 1810), „Cazanie” (Bucureşti, 1776), 2 Ceasloave (Iaş, 1806 şi Râmnic, 1784), Catavasier (Râmnic, 1784).
În anul 1905, luna februarie, s-a procedat la împărţirea pământului, în afara celor 100 de moşneni, în proporţie cu vatra de sat pe care o aveau în stăpânire. Până în 1905 se vindea pământul şi simplu, şi cu dreptul din terenul neîmpărţit încă şi care lucrare s-a amânat până acum, pentru că Breţcu nu primise încă preţul pământului cedat poienarilor decât prin 1888-1889.
De-a lungul timpului, mulţi bârsani s-au stabilit în „Regat”; în comuna Casimcea (Babadag) aproape toţi locuitorii sunt mocani din Vama şi Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Breţcu.Oierii din Poiană, din cele vreo 46 de târle, aveau numai două stâni în munţi, restul cele mai multe în Crimeea (circe 30 de târle), în Basarabia, în judeţele Cahul şi Ismail şi în Balta Brăilei.85 După Sabin Opreanu, într-o târlă erau prin anii 1860 în tovărăşie, cam 3000 de oi, numărul lor scăzând la jumătate în 1930.
În anul 1914 când a început primul război mondial, Poiana Sărată avea 23 de familii de unguri, dintre care 7 ajunseseră proprietari de pământ. Românii ţineau mult să nu se înstrăineze pământul; se zicea pe atunci: „Al cui este pământul, al aceluia e şi ţara!”.
Populaţia satului în acel an se apropia de 2000 de suflete – români 1600, unguri peste 160 iar restul flotanţi (funcţionari vamali, poliţie de graniţă, jandarmi, alte naţionalităţi).
Din datele Recensamantului din 1910 rezulta ca numărul românilor a fost de 1390 de suflete, pe când al străinilor de 657.
Astăzi satul se întinde pe 2 km pe o terasă din stânga Oituzului, lăţimea trecătorii fiind de 800-900 m, pe vechea vatră de 48 de hectare, densitatea gospodăriilor fiind însă redusă dovedind o slabă ocupare a terenului cuprins în vatră, lucru datorat transformării perimetrelor construibile ocupate înainte de război în grădini şi loturi de folosinţă. Fondul de locuit este format din 200 de gospodării. Vatra satului este de tip adunat, cu o formă dreptunghiulară. Satul este străbătul de şoseaua naţională, paralel cu aceasta existând două uliţe.
Administrativ, din 1920 aparţine de jud. Trei Scaune, plasa Tg. Secuiesc. Din octombrie 1926 până în decembrie 1929 a făcut parte din plasa Trotuş, judeţul Bacău, pentru ca apoi să revină din nou la judeţul Trei Scaune, plasa Tg. Secuiesc. Între 1940-1944 este ocupată de Ungaria şI din 1956 aparţine de regiunea Bacău, raionul Tg. Ocna până în 1966 când trece la comuna Hârja. Din 1968 aparţine de comuna Oituz.
Bibliografie:
– Gheorghe Vleja -Monografia satului Poiana Sărată (1954 – scrisă de Preotul Ioan Ciurea);
– Pr. Bittir Ioan – Monografie. Poiana Sărată (1973);
– Orban Balasz – A Szekelzfold leirasa (cap. XX – Az ojtozi szoros): http://mek.oszk.hu/04800/04804/html/132.html
-Lt.col.drd. Ioan Parean – Contribuţii la istoria Regimentului 1 român de graniţă;
– Otzellowitz, von Hora – Harta ţinuturilor Suceava, Neamţ, Bacău, Roman şi Putna, Viena, 1790
– Demeter Lajos , Kisgyörgy Tamás , „Életem, Háromszék – Boldog békeidők” – editura Charta, Sfantu Gheorghe, 2011, pag. 242-243